E ziua lui Caragiale. Aşa se zice că, „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, în cătunul Haimanale s-a născut...". V-am citat din cel mai mare caragialeolog de până acum, Şerban Cioculescu.
Cercetări ulterioare – staţi, nu mă înjuraţi, nu încep vreo predică, vreo didascalie! – au documentat o altă dată, ba chiar mai multe. De ex., investigaţiile unui Gelu Negrea vorbesc despre 2 Făurar 1852. Alţii - altele.
În fine, nu acestea sunt acum importante, după cum, nu sunt sigur că tot ce am să vă spun eu aici va fi cât de cât reţinător de atenţie. Lăsăm de-o parte toate clişeele care vor fi ventilate, cu voce bine importată, de oratori mai mult sau mai puţin cunoscători în ale operei maestrului. Oi fi şi eu, vai! printre năpăstuitorii celor care sunt târâţi cu arcanul acolo.
Ştiu însă că românul mediu dezvoltat şi-a cam dezvoltat o duplicitate, în care cuviinţa – sau aparenţa ei – îl face să subscrie la tămâierea cu superlative a geniilor naţionale, la zile îndătinate – şi apoi să-şi vadă de ale lui.
„Altele avem noi în sufletul nostru"- ca să parafrazez pe Pristanda. Se mai trânteşte şi celebra propoziţie cu „umbrela lui Caragiale" (pentru soare?, pentru intemperii?) de sub care nu putem, chipurile ieşi.
E superfluu să amintesc că şi acest truism este rostit cu ţinută oratorică, piept bombat, puţin tremolo în glas şi cu încredinţarea că de sub imperiul acestei realităţi, orice am face, nu putem ieşi. Apoi vin, automat şi cu necesitate (?) comparaţiile cu oamenii politici de acum. Cutare e Caţavencu, celălalt e...
Ei, ce sau cine este celălalt? Şi acum, dacă eşti o fiinţă cât de cât culturalizată sau şcolarizată vezi că "iubitorii" lui Caragiale, cei care-l invocă nu ştiu mare lucru din opera terapeutului sau a diagnosticianului muntean (valah, naţional).
Mai se susţine câte o similitudine cu odraslele obraznice ale oamenilor politici, prin reminiscenţele lecturilor obligate din ciclul primar, cele cu Goe şi Ionel. Dar, să se susţină vreo analogie cu Farfuridi, cu Pristanda, şi asta ca să mă restrâng abuziv doar la O scrisoare..., căutându-le corespondenţi în titularii de ministere, în politicienii care obţin funcţii şi dependenţe lucrative – asta e cam dificultos pentru minţile multora neaerisite de lecturi şi neîmpodobite cu facultăţi de distingeri şi apropieri.
Deci, n-o să abund şi nici măcar n-o să continuu cu Caragiale. Consider că e o treabă care ne priveşte pe fiecare; felul în care ştii să te „conspectezi", să te situezi faţă de lacunele, ponoasele, penumbrele şi gropişniţele lăuntrice ţine de o rostuire interioară care şi-a lămurit valorile, scopurile, sensul vieţii proprii.
Exagerând printr-o generalizare nedreaptă nu cred că se mai poate vorbi de-o complexitate, de-o fineţe de-un ştaif, de-un stil într-o lume în care consumismul, lăcomia, vulgaritatea, mârlănia sunt corozive şi chiar definitorii. Să sperăm că nu sunt şi definitive! Ce să mai apropii de Caragiale? Până acum era vorba să urcăm spre Eminescu.
Aveam nevoie de versul lui legănător, de zborul astral, de tensiunea conştiinţei, de scrupulul perfecţiunii, de coerenţa personalităţii. Acum, nici măcar cuvintele acestea nu mai sunt inteligibile. Ele acoperă cu un veşmânt plicticos o realitate care nu ne mai interesează, care se îndepărtează spre un tărâm atopic pe care nu-l vizitam şi nici nu vrem să luam „bilet" spre el niciodată.
Curios, şi Caragiale începe să se asimileze acestui model uman greu tangibil. Spiritul lui, deopotrivă critic şi înţelegător, nu ne este apropiat şi nici apropriat.
Dar văd că tot promit să nu mă refer la Caragiale şi tot sub aşa zisa „umbrelă" rămân. O fi vreun semn că sunt "de modă veche", naftalinos, halucinând un trecut cu oareşice structuri, ierarhii, convenienţe, etichetă care n-are cum să fie resuscitat. Şi nici nu trebuie!
Dar, fără să lăsăm pe cei tineri, pe cei care au 20-30 de ani să facă totul, nu putem să nu dorim o faţă salubră, un lustru de civilizaţie, o turnură urbană a relaţiilor pentru începutul acesta de veac.
Generaţia care avea în jur de 40 de ani în 89 a trăit asfinţitul unui stil interbelic şi a cunoscut ascensiunea ţoapei post-decembriste. Nu doresc să scap, neinfluenţând sau neexecutând ceva, dacă afirm că e timpul să lucreze la o bună condiţie „sanitară" a moravurilor cei tineri de astăzi.
Nici pe departe media lor nu este dată de golănimea ahotnică de plăceri şi înnebunită „să spargă euro" în cluburi cu duduiţe fără rigori. Sincron cu o Europă din care n-am ieşit decât vreo două decenii, adică prin anii 50-60, sau ceva mai mult, ei, tinerii pot să adapteze sau să asimileze modele occidentale în care respectul, ierarhia, valorile, protocolul să existe şi într-ale muncii şi ale vieţii cotidiene şi ale distracţiilor.
Lumea lui Caragiale avea astfel de structuri. Acum este un peisaj mocirlos, de tină lichefiată, de apă întărită înspre noroi; un plafon coborât, cu o mucava de nori cenuşii, cu un relief pitic, chel de vegetaţie. Iar peste, lateral, dedesubt – o insolenţă, o bădărănie, o lipsă de scrupule, o absenţă totală a simţului valorilor şi a busolei axiologice, o goană după plăceri mitocăneşti asezonate cu muzici triviale şi cu dat cu sticla în cap.
Dacă personajele din mahalaua unde este plasată acţiunea din D'ale carnavalului ar trăi acum pe Calea Victorie, şi-ar smulge părul din cap văzând mizeria „ambiantă". Nu „puţintică răbdare" îţi trebuie, ci o muncă inteligentă şi foarte solicitantă, de Hercule curăţând grajdurile lui Augias.
De Nicu Boaru
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
