Încep cu ceva care nu are, aparent, legătură cu bicisnicia vieţii noastre politice minore: cu cenuşiul ucigător de-afară. Ei, nu mă interesează sau nu am de ce să mă refer la stihie, la plumburiul atmosferic. Altceva am în/pe suflet. Am resimţit ca pe o palmă şi ca pe o umilinţă, duminică dimineaţa, în timpul unei deambulări din Piaţa Anton, pe linia de tramvai, spre Palatul Culturii, această conjuraţie a urâtului strepezitor. Am verificat-o azi, marţi, tot dimineaţa. Dacă mai trăia Ceaușescu i-aş fi scris o telegramă, rugându-l să interzică autumnalul ploios sau vremea plumburie din finalul iernii, pe motiv de urâţire galopantă.

Nu cred că doar pe traseul pe care vi l-am descris puteţi da piept şi vi se poate jigni retina ochiului şi a sufletului văzând mizeria incalculabilă a trotuarelor sparte, denivelate, a asfaltului cu hăuri, cratere, a gardurilor putrede, a noroiului, clisei şi iar a noroiului deprimant.

Este atât de urât încât o lectură din Cioran îţi dă aripi. Nu sunt un „parvenit" în Ploiești; îmi amintesc şi acum băltirile de pe Rudului, cizmele cu care venea tata şi mă purta în spinare, micuţ (eu, nu tata!) de la Șc nr. 11 până acasă. Am tot crezut, cretin ce sunt, că minunaţii post 1989 vor aduce măcar o peliculă de frumos în zidăria de chirpici a unei vieţi condamnate iremediabil la o nelinişte surdă, că porţile întunericului se vor deschide şi va năboii apa neagră a unui urât colosal. Oraş urât, de trei ori urât; strivitor de veleităţi, necum de aspiraţii.

Într-o închisoare mai poţi tinde spre libertate, poţi să nutreşti un ideal creştin (vezi cazurile Steinhardt, Noica, Carandino, Gh. Brătianu, Vulcănescu) dar sub domnia şi invazia irepresibilă a noroiştii pe care o vedem „expandată" deprimant şi invaziv – numai salvarea niciunei aspiraţii şi „heliotropism". Mii şi vii mulţumiri celor care ne-au adus la postura de termită „gastrocratică", doritoare exclusiv de „potol" de la mall.

Tot vă ţin, dragilor, de la o vreme cu socoteli şi calcule. Dacă nu este „estetică", atunci să o dăm pe cifre. Două cazuri, astăzi.

Într-o emisiune TV, dl. Dragnea este întrebat cât plăteşte pentru întreținere. „Nu ştiu!", a răspuns acest domn bine, cu mustăcioară de Figaro şi cu o isteţime identică. „Cum să nu ştiţi?" fiindcă la asemenea căsuţă, credem că vă jupoaie. „Nu ştiu, dom'le. Era un test pentru politicieni acum vreo 10 ani: cât costă o pâine? Sau: cât costă un bilet de tramvai? Nu fiţi siguri că aleşii ştiau. Bine, bine, erau preţuri mici, sau era vorba de nişte lucruri cu care, înalţii, nu puteau fi bănuiţi că au contingenţele noastre mărunte şi pedestre. Ei se ocupau de strategii, de desluşiri, de doctrine, de concepte, de asfaltări şi lărgiri ale drumurilor democraţiei.

Dar o întreţinere în anul de dizgraţie 2013 nu mai e o bagatelă, un bilet de tramvai.

Dacă primii n-aveau ce căuta într-un vehicul de transport în comun, fiindcă vin la parlament sau la guvern precum miniştrii Olandei cu bicicleta, dacă o pâine nu intră în menu-ul zilei, pentru că ambrozia e mai hrănitoare, atunci, întreţinerea la un căsoi poate fi luată în calcul şi, dacă nu este o grijă care să te consume, nu e nici ceva de neluat în seamă.
Nu cred să existe bugetar sau alte categorii de salariaţi care să nu fie blocat(i) la vederea cifrei de la intrarea în bloc, reprezentând datoria lunii. Iar domnul Dragnea n-avea cum să nu ştie. Nu stă la bloc. Nare o căsuţă.
Casa lui, ca descriere, va intra în folclor: ocupă... 3 străzi. Intersecţia - şi ceva care le uneşte - a trei străzi. S-a calculat că spaţiul piramidei locative e de... mii de metri pătraţi! Mii de metri. Mii de metri!
N-are rost să jignesc, şi să-l întreb precum deliciosul Banciu (pe care, uite, declar aici ca să mă înjuraţi că-mi place foarte mult!): De ce, mă, frizerule ţi-ai făcut ca neamul-prost o oribilitate din asta demnă de Casa Poporului?

Nu, nu voi zice, fiindcă acest „nembru" marcant al partidului, care a strâns alături de Dan Diaconescu toată floarea ţării nu poate fi jignit. Aşa că n-are rost, ba chiar l-aş leza dacă aş folosi adjective şi vocabule de tipul „nemernic", „comunist miliardar" în euro, „hoţ", „mincinoşi sadea şi sadici". Repet: nu e în chestie. Eu atât am vrut să vă înfăţişez ochişorilor dvs.: să nu ştii cât trebuie să plăteşti ca întreţinere pentru o „mitutica mea casuță" puţin mai mare (cam de 30 de ori) decât a amărâţilor care suntem.

Al doilea ipochimen. Scuze, personaj plăcut, chiar foc de simpatic, ca şi primul. S-a făcut puţin caz şi a ieşit puţin scandal (dacă există oximoronul „puţin scandal") în legătură cu apartamentul (căsuţa, aia "mitutică" vorba lui Eminescu) de vreo patru sute de mii de euro. Nu preţul era în cauză, cât faptul că, apartamentuşul mignon fusese cumpărat de la celebra „vulpe" cu ochelari, ex-șeful Serviciilor secrete de după '90. O fi costat multişor căsuţa, başca instalaţia de înregistrat şi reprodus aferentă.

Care să fi fost legătura Măgureanu – Antonescu? De ce e conflict acum între... servicii şi oficinele televizive corespondente (Antena3, România TV), asta e o altă poveste, pe care eu, puţintelul, n-o voi desluşi niciodată.

Ce mă interesează sunt tot lucrurile prozaice şi mărunte: de unde a avut un amărât de muzeograf peste 400.000 de euro? În stilul său atât de plăcut (jovial şi sictirist) profesoraşul alungat de la catedră şi muzeograful – râsul oraşului Tulcea a motivat că soţioara (nu prima, cea care s-a sinucis de fericirea de a-i fi alături), cu salariul ei de europarlamentar a făcut posibilă achiziţia. Să fim un picuţ serioşi, deşi trăim în sudul ţării!

Un euro... are vreo 6000 de euro (fără puncte puncte). Oamenii, însă, mai trebuie să trăiască, ei şi copiii; mai au cheltuieli de reprezentare, au obligaţii. Nu iau 6000 şi dau 6000 pe lună pentru casă. Noi, amărâţii, avem 10-15 cel mult şi nu punem 10-15 ca rată la vreo Bancă. Buuun! dar câţi ani îţi trebuie ca să pui 6000, 6000, 6000 şi mâncând doar o eugenie pe zi?
Casa a fost cumpărată acum trei ani; doamna de cânt este europarlamentar? Şi 400 sunt doar zidurile şi garajul; mobila? maşina? Ehei!
Să-l citez din nou pe Banciu legat şi de ăsta de-al doilea? Nu, delicat cum sunt, n-o voi face. Plus că, la fel ca şi Dragnea, nu merită afront. Avem, în cei doi, mari ilustraţii ale politicii româneşti de azi; ce zic eu? ale politicii şi vieţii parlamentare dintotdeauna. Nu de la 1866, ci, de la Decebal şi Traian, de la Ştefan şi Cuza şi, trecând cu o splendoare luminiscentă de cometă, spre viitorul daurit care, prin ei, ne aşteaptă.

Închid... dictarea făcută unei superbe colege şi mă pregătesc să ies pe eliseenele avenide ale acestui oraş miliardar înfrumuseţit. Mă întorc fiindcă n-am pus titlu. Ce ziceţi? Ar merge „Noroi şi busturi aurifere de bărbaţi sclipitori"?

Nicu Boaru 26.02.2013

Back To Top