În devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe; înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern - România - sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

La data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc. La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani; guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român. La data de 6/18 aprilie 1877, guvernul român a declarat mobilizarea generală, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni.

Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre. La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul. În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Senatul şi Adunarea

Deputaţilor au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat, la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României. Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje etc. la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit "botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877 s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877, s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Stefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei; Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe "cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.
Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste.
Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept) prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil - militar, economic şi uman - la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român.

 

9 mai - Ziua Europei

 


După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi pustiitoare războaie.
În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.
Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.
România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27. Col. (rtr.) Constantin Chiper

Back To Top