Să zăbovim, dragilor, asupra lui Vişinescu. Ca să fiu rău - şi fără să vă solicit să mă îngăduiţi în „otrăvurile mele", vorba lui Sainte-Beuve - aş zăbovi cu un panegiric şi cu o lumânare asupra orizontalei sale. Dar, fără să fiu rău, nu sunt bun. Şi apoi, nu ştiu de ce mă devoalez inexpresiv în puţinătatea mea uscată. Deci: ziariştii de la Gândul, se pare, l-au descoperit pe acest individ numit mai sus într-un loc mai înstărit al Bucureștilor, şi au început o cercetare ... critică legată de... de... fiara care a fost bipedul ăsta de o cruzime inumană.
Discuţia s-a iscat şi nu va fi neinteresantă şi, sper, nici stearpă. Ea încercuieşte o zonă nevralgică necicatrizată, care se învecinează cu respectul faţă de adevărul istoric, cu amnezia masei, cu escamotarea vinovată, interesată, a atâtor crime şi criminali pe care istoria mai recentă a României i-a cunoscut, iar manualul de istorie i-a (pe ei) şi le-a (evenimentele) omis.
E un adevărat test pentru maturitatea unei societăţi şi pentru progresul său consolidarea unei democraţii cu gradul de „adevăr pe care îl suportă" cum spunea un mare, uriaş chiar nebun numit Nietzsche.
Spun lucruri ştiute (ce pot spune altceva?!) şi le apăs: fenomene, mişcări istorice, curente literare, sociale au fost puse sub obroc din '47 pană in '90 ba, chiar putem pentru ca să zicem că şi după aceea. Nu se putea vorbi de monarhie, de legionari, de mişcarea armată din Munţii Făgăraşului, din anii '50, de cele 190(!!) de răsmeriţe şi mini-răscoale populare din Vrancea, din timpul colectivizării (la înăbuşirea multora participând cu anatomie, ukaz şi pistol Ceaușescu și Iliescu chiar); era un secret numărul comuniştilor interbelici, faptul că Vasile Roaită era agent secret al Siguranţei, că Scânteia se numea ...Schinteia şi era redactată şi condusă de agramaţi alogeni, bâlbâiţi şi troglodiţi, afierosiți (încartiruiți) Internaționalei comuniste deznaţionalizante.
N-aveai voie (şi nici nu puteai cere, fiindcă aşa era în cea mai luminoasă dintre societăţi) nu doar să întrebi de personalităţi ale politicii interbelice, dar nici nu trebuia să ştii de ei. Cine-s Iorga, Maniu, Brătianu? De Coposu am auzit după 90, şi cum am auzit („moartea ambulantă", „boşorogul", „mumia şi naftalina").
Erau, apoi, mari scriitori şi critici despre care ori era interzis să fie prezenţi în manuale (Pillat, Fundoianu, Maiorescu, Cioran, Ionescu, Goga), ori lucrurile erau filtrate tezist. Ne trebuie ore, zile ca să amănunţim detalii şi să ne prefirăm tristeţi... Nu putea fi lăudată democraţia, caducă, firavă, dar cu principii clamate şi cu instituţii apreciate, interbelică.
Până şi instituţiile de represiune, normale în orice stat care se respectă – Justiţia, Siguranţa statului - erau diabolizate şi distorsionate. La mulţi ani după '89 am aflat că Doftana nu era chiar abator, fără să fie hotel.
Că Siguranţa îi urmarea pe comunişti şi că Parlamentul interzisese P.C. fiindcă erau pur si simplu trădători de ţară, antiromâni, vânzători de Basarabia, adică, în fond, oameni fără fond.
Nişte nemernici, vorba lui Iorga.
Apropo, graţie acestui ziar electronic, care nu ştiu cum mă tolerează, am să includ odată, fără să vâr atenţiei dvs. gentil-exigente nişte rânduri de o asprime neîndurată ale lui Iorga fată de comunişti.
Nu cei tineri, ceilalţi aş vrea să îl citească cu cercetare de sine: cum vor primi sfichiuirile lexicale la adresa năimiţilor ţigani, bulgari, lipoveni, evrei sau ruşi care au făcut parte din cei 1000 de antropoide puse sub interdicţie, ca flamură roşie la câţiva ani după înfiinţarea din 1921.
Cum vor împăca în ei, nostalgicii, afecţiunea sau tributul de admiraţie pe care mulţi dintre ei îl plătesc în mod exterior lui Iorga, memoriei lui, şi nostalgiile lor de stânga?
E uşor să spui că pe marele istoric l-au ucis legionarii, dar un exerciţiu contrafactual de imaginaţie nu vă indică şi ce ar fi păţit uriaşul dacă îl prindeau blajinii şi aureolaţii ani de după 1947?
Gh. Brătianu a murit ca şi Mircea Vulcănescu în '52, '53. Maniu şi Mihalache se sting tot pe atunci sau puţin mai târziu. Și, pomenindu-l pe ultimul, revin uşor, tulburat de o înceţoşare lichidă a ochiului, spre dvs.
Mihalache se stinge la Râmnicu Sărat.
Șeful închisorii din urbea asta moldavă era Alexandru Vișinescu, „tipu' nostru". Scuze pentru limbajul meritat. Scumpii mei, tremur de indignare, nerecomandată la vârsta mea de senectuţi seculare, după ce am văzut fiara (C.T. Popescu) asta îndârjită angulos într-o anatomie şi fermă şi sucită în acelaşi timp, înjurând de christoşi şi încercând să lovească cu dreapta strânsă, în timp ce stânga cădea inertă, hemiplegic, spre vipușca imaginară de general!!! făcut de Iliescu, păstrat de Constantinescu şi ignorat de Băsescu, cel care... a condamnat comunismul retoric, doar în vorbe care dădeau bine ca semnal democratic pentru o Europă imună prin blazare şi indiferenţă.
Bestia asta umană (Zola) nu-şi stăpânea reflexele de torţionar înveterat şi nu-şi reprima toxinele conţinute nici acum. Cineva a revelat în presă şi cuantumul pensiei: sare de 100 milioane lei vechi. Te cruceşti, dacă n-ai şti că politica în general, şi cea românească, actuală, în special, ar trebui să aibă sediul la... Crucea de Piatră.
Niciun torţionar – iar Vișinescu, repet, a fost după Enoiu și Drăghici unul din cei mai terifici bătăuși sadici care pot exista – n-a fost condamnat.
Asta am câştigat dragilor „grație" unei manipulări extrem de abile şi de interesate, cu „vin moşierii", „boşorogii care vând ţara", „n-au mâncat salam cu soia cu noi".
Stânga extremă de atunci are nepoţi şi fire foarte inextricabil împletite cu instituţii, servicii şi politicieni de azi. Cum a fost cu putinţă ca Drăghici şi alţii să moară liniştiţi, cu grad de generali, în patul lor de la Budapesta sau din Bucureşti?
Cum e posibil ca un preşedinte castrat (Constantinescu) să-l medalieze şi să-i acorde cea mai mare distincţie naţională directorului închisorii de la Sighet?
Din nou te cruceşti, chiar în faţa acelui cartier cu... nobile doamne atee. Îmi reamintesc ce tănbălău cacofonic, ce lamentaţii de Niobe antică (de fapt, mitologică) că „se practică vânătoarea de vrăjitoare", că „s-a dat drumul la procesele politice".
Și asta fiindcă doreai ca aceşti ucigași, fieroasele anatomii cu creier dirijat de la Moscova sau de către Drăghici-Iliescu-Ceaușescu să nu spună ceva despre şefii lor. De aceea n-a fost iertat nici Ceaușescu... Nu vă aminteam cu cine a făcut el o parte din... persuasiunea colectivizării în Vrancea?
Și apoi, dacă Enoiu, Drăghici sau Ștrul (în Ploiești) băteau de moarte sau până la omorâre (vezi cazul Mihalache şi a altor 140 de inşi) ei s-ar fi putut prevala de ordinele primite atunci sau... sau... de cei care au omorât la Revoluţie şi, ce ciudat, ce bizar, n-au fost aflaţi nici până acum.
Știţi bine povestea cu plicul din E. A. Poe, în care cineva ascunde un plic atât de bine încât, deşi este căutat zile întregi nu este găsit. Se afla... pe masa din faţa lor! Aşa şi cu asasinii din '89: ei sunt... ei sunt în faţă, să zicem aşa?
Dar poate ne deranjează şi atunci trebuie să molcomesc tonul, motoarele şi să trag perdeaua concluziei. Nu ne arde de justiţie, e clar.
Fără să fac frază, îmi las umoarea să curgă sub forma cernelii şi zic: suferim de amnezie indusă sau selectivă. Ni s-a spus că altele sunt grijile noastre, că problemele zilei sunt fierbinţi (deşi dacă zici ceva despre necazurile zilei cazi în contradicţie: tu i-ai ales!), deci să lăsăm trecutul cu ale lui. Tineretul nu mai este interesat să ştie ce a fost, noi nu putem privi cu mânie în urmă tot timpul, mai suntem şi pravoslavnici(!?) şi trebuie să-i iertăm, să înţelegem...
Nici măcar suma pensiilor lor nu trebuie făcută şi amintită mereu incriminatoriu ...
Ce dacă toţi sunt generali şi fiecare primeşte în gjur de 100 milioane pe lună? Ce dacă au casele alea mari (și grele!), conturile care se alimentează prin însăşi... amnezia lor lucrativă asupra faptelor pe care mulți dintre cei de vârf astăzi le-au comis ca informatori, ofițeri deconspiraţi pentru poliţie politică (Voiculescu, 2011, decizie irevocabilă a Inaltei Curţi de Casaţie), pentru culpe diverse dar nu benigne.
„Băieții" (moșnegii, adică) au dosare dosite, file compromiţătoare despre Iliescu, Băsescu, Constantinescu şi alţii, şi alții.
Ca la şerpi, ca la viespi, ca la ţigani, ca la viruşi – numai colcăială promiscuă, încălecare şi dependenţă... câinesc manifestabilă, prin unire hămăită şi agresivă când vipera, muşuroiu, miceliul este (sunt) călcat pe picior. Pe labă. O să facem şosele (nu cred!), terminăm revizuirea (jenantă) a Constituţiei (a lor, nu a noastră) – dar dreptate în sensul asanării morale, mai greu.
În fond (e o marotă „fondul" în ţara maiorescienei teorii a formelor fără fond), rămânem o mână de oameni cu ardenţă naţională. În rest, tot români de-ai noştri, dintre care însă nu puţini şmecheraşi, giumbuşlucari, hoţi, leneşi, palavragii. Şi mai este o mână (sper: moartă!) de ticăloşi ireductibili, prin juxtapunerea numelor cărora într-o pagină cu slove roşii pe fond negru, am putea să însufleţim, prin îngrozire şi lecţie morală, elanul regenerator al celorlalţi.
P.S. Dictând rândurile acestea, mi-am amintit, dragilor, de eseul lui Preda (din volumul "Imposibila întoarcere"), despre neobosita inventivitate a tipului infect. Vă recomand relectura articolului, ca, apoi să nu lăsaţi din mână întreg volumul.
Prof. Nicolae Boaru
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
