Pot să încep spunând: „Vai ce m-am speriat!" Ar fi un debut prost, leşinat, subnutrit. Fără să fiu mai ingenios, ţin să vă comunic stupoarea, cu ceva frison şi cu o câtime de amuzament cu care l-am privit pe Felix în celebra deja imagine repetată pe câteva televiziuni.

Un bivol masiv, ieşit dintr-o maşină interminabilă, bineînţeles neagră, care privea cu rânjet la gazetarii strânşi ciopor, în semicerc cu diametrul celor 6 metri de maşină. Pachidermul descindea cu gâfâit african şi se înălţa prin gât şi aroganţă, ca o girafă obeză.

Microfoanele abia îl ajungeau. Emitea sentinţe şi excomunicări în celebra-i limbariţă excomunicatorie, vituperând, cu fulgere pitice şi tunete asemănătoare scremutului pe oliţă al unui copil cam grăsuţ pe, bineînţeles!, duşmanul ireductibil al naţiei române (al cărei tiran este), al presei româneşti în primul rând (pe care o gâtuie sau sufocă), al democraţiei (pe care o suguşează şi o compromite), adică pe Băsescu...

El, oho, el, Felix, este apărătorul dezinteresat şi magnanim al valorilor cardinale ale unei prese libere, nedirijate şi nemanipulatorii (şi aici, se unduia cam lubric, lăsând într-o ceaţă de inaudibilitate începutul neologismului...) şi tot el va repune pe tapetul deja scorojit de coabitare chestia primordială a suspendării.

S-a împlinit doar un an ... De la ce ? Cum de la ce? ... de la rezbeliune, de la sumeţirea prin televizie a masei de votaci spre un referendum salubru, nu-i aşa? Şi acum, coabitacii ignoră... votacii? Se poate?

Şi uite aşa se legăna şi mai aşa hârâia din pieptu-i coclit de deaşcă bătrână. Un june reporter intervine nefast şi este prompt sancţionat cu o grimasă de-un dispreţ obez şi cu o mârâială care exprima sui-generis cazona replică din tinereţea lui securistă: „bă, tu când vorbeşti cu mine să taci!". Altfel, îi e lene să-l ghigosească muscăleşte, ca Ivan pe dracii sâcâitori. Sunt şi ei nişte muşte deranjante dar nu prea de luat în seamă...

Până acum nimic inedit la un portret care de-o viaţă aşteaptă ciopliri.

Tipică mască de „fost" aflat pe trepte de sus în „servicii" inavuabile, convertit acum, cu ticăloşiile de rigoare, la economia de piaţă. Iar schema socială a prezentului, banală, impune tripartiţia „politică-afaceri-presă".

Greoaia aproximare umană le-a prins pe toate trei, sudându-le în ceva care este şi nu este.

Omul are un trust care nu-i al lui, ci al fetelor, se află şi nu se află la putere, prin prezenţe coercitive şi demisii salutare, avocăţeşti; este tată şi-şi compromite „fetiţele" angrenându-le în echivocuri şi malversaţii de departe transparente deşi sunt noros-înnoroiate; e afacerist şi n-are nimic...

Ciudată nămetie umană! Şi dă-i cu tangaj, dă-i cu ruliu, mai un horcăit armonios, mai o cimilitură sincopată de grija că populaţia microfonară nu va înţelege abisul gândirii fericitoare (=felixiene), başca o teaşcă de consilii deontologice nesolicitate. Nota era comună (adică de trecere...) dacă nu-ţi ridicai privirea dincolo de pieptul îndoldorat de medalii nevăzute şi peste vocea de stentor mut şi obedient pe vremuri.

Şi ce vedeai mări vedeai? Un dovleac adipos care te sancţiona monocular, într-un mod medieval, pre-halloween-ian: o pereche de ochelari, Gucci, am aflat, apoi, în divorţ. Holbarea venea admonestatorie doar printr-o lentilă. Cealaltă se afla în pantalonii incomensurabili care înconjurau dificultuos baobabul. Aluzie posibilă la faptul că, pentru unii bărbaţi, e nevoie de o lentilă în buzunar ca să vezi ce ascund în spatele textilei...
Se părea că amploarea sa bipedă nu înregistrase dezagrementul optic şi inconvenientul... avantajos al imaginii. Se juca, te provoca, era emoţionat şi avea naturelul tulburat că doar, deh, trebuia să compară (el, incomparabilul, ei, de fapt, fiindcă avem particola pentru plural „co"!) în faţa unei comisii arogante a unei justiţii de care demult el, marele, spunea că trebuie înţărcuită „în cercul nost' de legi"?

Imaginea aceasta terifiantă şi burlescă a făcut instantaneu ocolul câtorva televiziuni. Ghici cine, seara, pe la cină, nu a reprodus ireproductibilul felixiot? Cred că şi stafia cu damf sulfuric a lui Ceauşescu va comanda o înregistrare compensatorie: până la urmă, e şi împuşcatul apropitar de trust...

Ce ţi-e şi cu pârdalnicul de subconştient! De-o vecie şi ceva, acest neicusor ambuscat şi ahotnic de puterea deplină într-o ţară „procustată" de el cum vrea - printr-o presă înjosită mercenar şi înjositor de decerebrantă şi de dezinindividualizantă cu putinţă - tot a luptat la baionetă împotriva colegului lui de grade.

Unul a ajuns preşedinte, după ce a fost primar la Bucureşti, ministru, oricum, personaj de luat în seamă, care ticălos, ticălos, dar a înfrânt permanent tot ce i s-a opus.

Nu cred ca viermele invidiei să nu scurme în agurida voiculesciană. Nu l-au ajutat, pe monoclistul nostru, nici averea uluitoare, scandaloasă, agonisibilă în zece generaţii de petrolişti americani pe care o are; nici dezinvoltura insolentă şi aroganta şefie tribală cu care se mişcă ondulatoriu şi mârâit în triada dizarmonică a unei puteri sturlubatice şi castrate.
El are (a avut şi va avea) ceva –cumva cu comandantul de nave, cu „piratul", cum l-a numit ani de zile prin voce proprie, de operă italiană sau prin scapeţii ignari până la jenant ai gâzilor fără topor. Şi uite-l acum pe el... pirat!

Era un rol prost, de teatru provincial jucat de actori scoşi de la strung? Ori din tainiţele neluminate ale buhăielii interioare urca, defulatoriu o ciudat exprimată, invidioasă suprapunere cu personajul –marotă – mascotă? Pentru că mascota i-a purtat noroc.
A transformat opoziţia la populismul băsescian, cu multe fapte bune şi tot atâtea trăznite călcări în străchini, într-un război din care firma a prosperat, „copiii" au înflorit financiar, au crescut mari, apropitari, iar el, Ieel, a ajuns primus inter pares.
Când îl terfeleşte pe strâmbăciosul şi sarcasticul Ponta cum vrea si când vrea, când îl slujeşte cu mângâieri în cap şi solicitări exprese pe Somnorilă - agitatul celălalt – el, Ieel, tot imperiul, regenţa o năluceşte cu toate dioptriile, cu toţi Guccii din dotare, cu o lentilă, cu două.

Mâine, poimâine poate boborul devenind popor şi poporul ridicând luminaţi iubitori-slujitori de popor vor vedea cât de nocivă, funestă chiar a fost această prezenţă de trust „informatic", cum ne-a făcut să ne urgisim valorile, să ne îndreptăm spre un naţionalism dintre cele mai inepte, mai scorojite şi mai vertebrate de un cult al conducătorului ciocănar unic.

Vom vedea atunci că OTV-ul, mult şi pe drept hulitul OTV, a fost benign faţă de otrava troglodită (de unde Borgia ? broască râioasă, uscată cu şarpe pisat, stropite ambele cu urină de şobolan nu-i bun ca decoct pentru tinereţe fără bătrâneţe?) a antenelor felixiote.

De la ei a pornit dispreţul şi chiar ura, sarcasmele grele faţă de Herta Muller , de ex., de Cărtărescu, de ex., deşi aceştia continuă să ia medaliile grele în carate ale omologării internaţionale celei mai avizate şi mai dezinteresate.
De aici pleacă războiul între noi, neprizarea intelectualilor, edictele sancţiunilor celor mai apăsătoare.

Nu îmbrăţişez perspectiva foarte multor inşi relevabili din presă care-l vor pe Felix la închisoare, deşi omul reprezintă cea mai abjectă turbulenţă etică aridicată dintr-un pământ care nu dă numai flori; nu sunt de acord cu imaginea lui în zeghe, lucrată pe-o pagină a unui săptămânal satiric foarte bine scris. Dar nici să vedem cum delatorul ordinar al verişoarei lui, nemernicul care îşi înfundă fetele în arcanele umbroase ale afacerilor justiţiabile, în timp ce el este curatul de serviciu al naţiei, manipulatorul fantoşelor numite Ponta, Antonescu, al prăpăditului analfabet liberal care conduce Camera Deputaţilor să ajungă, el, Ieel majestuosul chiomb pe dinăuntru starostele înfloririlor din ţară! Aşa îmi va rămâne pentru mine bâzdâgania asta de-o adipozitate prolixă: un pirat epigonic şi saltimbanc.

P.S.: Curios: Patapievici, diabolizat tenace de trust (dracii nu trebuie să aibă şi ei un trust, plus o firmă de smoală şi una de fum?) are o cărticică intitulată „Cerul văzut prin lentilă". Nu-ţi trebuie studii freudiene sau bosă hermeneutică specială ca să apropii titlul... urâtului de Pata cu o eventuală legendă la poza unui Felix descins, încins oratoric şi privind cerul pitic cu o lentilă costisitoare. Subconştientul, sireacul!

Ei, fraţilor şi chiar nefârtaţilor, de-aia trebuie găsiţi nişte conducători care să nu fie clone, nici aplaudaci, nici coabitaci, nici hahaleruţe bătrâne, nici escroci di granda, nici cu grave răsuciri şi mâluri prin debaraua pe care nici Heracle n-ar curăţa-o a lăuntrului infect. Pata, însă, se uita, totuşi, totuşi, la cer...

Nicolae Boaru

Se dedică lui dragului şi inteligentissim-ului cărturar, jurnalist, profesor de aplomb şi caracter, Marius Vasileanu.

Back To Top