Timișoara și lecția de eroism
Categorie: Remember

Ar fi trebuit să fie o duminică liniștită la Timișoara acum 32 de ani. Oamenii ar fi trebuit să-și vadă de treaba lor, să caute o coadă la care să așeze, să comenteze despre fotbal, să se ducă la târg să mai caute alimente sau obiecte aduse pe sub mână. În ziua aceea unii dintre timișoreni au decis că vor altceva cu viața lor și au decis să continue ce începuse de vreo două zile. Evenimentele însă a luat-o cu o zi înainte razna și de la o bătaie cu Miliția, totul a culminat cu TAB-uri pe străzi și oameni udați cu apă, bătuți și reținuți de autorități. Protagoniștii și faptele nu au traiect eroic ca în romanele romantice. Totul a fost mult mai prozaic, mult mai românesc cu oameni simpli, cu bâlbâieli ale autorităților dar și cu mult curaj. Moartea însă a fost universală. Moartea nu poate fi regionalizată.

Totul începe de la ceva banal

De la un simplu incident juridic, privind evacuarea un pastor reformat, totul s-a transformat într-o revoltă populară la care s-au raliat mii de persoane. Deja evenimentul nu mai avea legătură cu originea etnică sau confesiunea, era despre mâncare, frig și scârba fața de regimul politic autocrat al lui Ceaușescu. Toată noaptea de 16 spre 17 decembrie a fost marcată de ciocniri violente între manifestanți și forțele de ordine (trupe de Miliție, trupe de Securitate și grăniceri). S-au făcut sute de arestări și persoane nevinovate au fost bătute cu sălbăticie și târâte spre secțiile de miliție pentru interogatorii.

Duminică trebuia să fie liniște

Cei de la județeana de partid nu au înțeles nimic din ziua de 16 și au organizat o demonstrație de forță. Au pus câteva plutoane de militari MApN să defileze prin oraș, lucru care mai mult a agitat spiritele. Oamenii se adună iar pe străzi cerând explicații pentru sutele de arestări din ziua precedentă. Se strigă pentru prima oară tare și explicit „Jos Ceaușescu“, „Libertate“. Securiștii nu pot scrie lozincile în notele de rapoartele către superiori. Scriu doar „Jos .....“.

Grupuri, grupuri, oamenii se îndreaptă către sediul Comitetului Județean de Partid pentru a discuta cu autoritățile locale, pentru a cere socoteală pentru rudele sau cunoștințele arestate cu o zi în urmă. „Măi, băieţi, sunteţi împotriva poporului? Nu trageţi, că sunt fraţii voştri, sunt copiii voştri!“ , strigau oamenii către scutierii Securității. La orele prânzului, timp ce câteva minute, grație unor slăbiciuni ale forțelor de ordine, protestatarii reușesc să intre în sediu județean dar sunt respinși cu brutalitate de milițieni și soldații de la Securitate (CTS).

„Ne-am dus din nou spre CJ. Apăruseră bucăți rupte din caldarâm. Am început să aruncăm înspre CJ. Ei tot ne respingeau. În jurul orei 11, în fața Continentalului, venise o tanchetă. Era un tanc care zuruia. Soldații înconjuraseră locul și ne-au prins ca un clește“, relata Marcel Tolcea, acum profesor universitar.

Autoritățile trec la măsuri radicale

Succesul de moment al manifestanților îi sperie pe capii sistemului care încep să cheme la Timișoara trupe de securitate, miliție și de grăniceri din toată zona Banatului și Crișanei, (Lugoj, Arad, Buziaș, Hunedoara etc).

Citește și: Remember. Cum a apărut Ziua Muncii și cum au falsificat-o comuniștii

Prima victimă, călcată de TAB

Prima victimă a revoltei din 17 a fost Rozalia Popescu, de 55 de ani. Ea a fost călcată de un TAB al Armatei lângă Parcul Copiilor. Era înarmată cu 2 franzele. „S-a dat un ordin şi au pornit TAB-urile, care au început efectiv să ne fugărească... În timp ce fugeam, am văzut peste umăr cum a fost călcată o femeie. Era cam la doi metri în spatele meu. Asta s-a întâmplat pe la prânz, era soare afară. Am aruncat cu sticle goale în TAB-uri, împreună cu un prieten şi un coleg. Urletul ei de moarte îmi răsună şi azi în urechi!“, a declarat Corneliu Vaida, participant.

Primii împușcați, la Podul Decebal

În jurul orei 16, demonstranţii au încercat să ajungă la Comitetul Judeţean de Partid dinspre Bulevardul Pârvan. „Actuala Prefectură era apărată de maşini militare, de maşini de pompieri şi de soldaţi pe mai multe rânduri ... Cei din spate împingeau mulţimea.Eram hotărâţi şi siguri pe noi, pentru că toate forţele se dădeau la o parte. Pe Podul Decebal, surpriză! Au început să tragă fără somaţie. Vedeam gloanţele care loveau caldarâmul şi stâlpii. Se trăgea şi de peste canalul Bega“, a relatat Ioan Bânciu, unul dintre revoluţionarii timişoreni a cărei soție a fost împușcată mortal.

Patru persoane au murit şi 21 au fost rănite la pod

Dispozitivul era format din militarii de la U.M. 01185 Timişoara şi două plutoane de trupe ale Securităţii, de la Arad şi de la Timişoara. Pe pod, erau transportoare blindate şi tancuri de la U.M. 01115 Timişoara. Răniţii au declarat că s-a tras dinspre cordoanele de militari şi TAB-urile ce blocau accesul pe pod.

În jurul orelor 16-17 forțele de ordine reușesc să împingă mulțimea din jurul județenei de partid către Piața Libertății (ce nume premonitoriu). Manifestanții au incendiat chioșcurile de ziare. Militari de la MApN execută somații și focuri de avertisment după care trag razant. Trei persoane sunt ucise pe loc și 22 rănite grav.

Victimele de la Catedrală. Martirii arși din ordinul Elenei Ceaușescu

După acest episod sunt înregistrate primele victime prin împușcare. Opt persoane au murit împușcate în apropierea Catedralei Mitropolitane: Vasile Balmuş (25 ani), Margareta Caceu (40 ani), Mariana Silvia Caceu (37 ani), Dumitru Constantin Gârjoabă (24 ani), Constantin Iosub (17 ani), Andrei Istvan (42 ani), Angela Elena Sava (25 ani) şi Ioan Stanciu (42 ani). Toți aceștia au fost arși și vărsați la canal în Ilfov din ordinul Elenei Ceaușescu.

Potrivit surselor, cel care a încuiat ușile catedralei a fost Ilie Sârbu, fost ministru în Guvernul Năstase. Pe atunci, Ilie Sârbu era consilier al Mitropoliei Banatului, și din exces de zel, pentru a da bine la mitropolit a baricadat ușa mare de lemn, fără să-l deranjeze că niște tineri care căutau protecție mureau împușcați pe treptele monumentului.

Succesul protestelor a constat paradoxal în faptul că oamenii s-au constituit mereu în mai multe grupuri de 600 sau 1000 de persoane fiecare și care au luat la pas fiecare cartier al Timișoarei. Acest lucru a îngreunat coagularea tuturor forțelor de intervenție care au stat să urmărească cu 3-4 plutoane fiecare grup prin oraș.

Echipa de la București vine să facă „Ordine“

Vin șefi de la București să coordoneze mai bine represiunea sau „restabilirea ordinii“ cum o numeau ei. Generalul Emil Macri de la Securitate, Generalul Constantin Nuță, șeful Miliției, generalul Victor Stănculescu, adjunctul ministrului Apărării, Generalul Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major al Armatei, Generalul Mihai Chițac, șeful garnizoanei București, Ioan Coman, secretarul CC al PCR, sunt deja prezenți la sediul județenei de partid.

Acum intră în acțiune și unitățile MApN echipate de luptă, cu muniție de război, care sunt desfășurate pe străzi alături de cele ale Miliției și trupelor de Securitate. Armata ia în pază 20 de zone din oraș în timp ce Internele vreo 8, dar cele mai afectate de revolte. Oamenii sunt nervoși, atacă cu pietre, cu sticle incendiare, îi bat pe securiștii infiltrați în mulțime, dar le returnează pistoalele să nu fie probleme.  Autoritățile sunt speriate și adoptă cele mai dure măsuri pentru a calma nervozitatea șefilor de la București. Seara, s-a deschis focul în mai multe zone ale oraşului, în Piaţa Libertăţii, la Catedrală, în calea Girocului, în Piaţa 700.

Securitatea cauta agenții străinii sau liderii protestelor

Generalul Vlad și Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, se arată nemulțumiți de modul în care au gestionat cadrele Securității și Miliției Timiș situația revoltei și îi admonesta prin telefon. Iulian Vlad solicita subordonaților săi să găsească dovezile implicării unor servicii străine, să depisteze liderii în aceste revolte și să afle câte persoane fără ocupație sau cu cazier sunt implicate în aceste mișcări.

Din nefericire, un raport al securității Timiș arăta că dintr-un lot de 109 arestați, 72 erau muncitori, 19 studenți, 106 fără antecedente penale, 13 membri de partid, 41 membri ai UTC.
Deci niciun agent străin și nici „elemente declasate“, „huligani“ cum erau numiți, nu se aflau printre arestați. Nu era bine.

Teoria premeditării revoltelor nu ieșea. Securiștii tot nu înțelegeau cum au avut curajul niște „neica nimeni“, niște „gâște proaste“, „niște papagali“ să facă scandal, să dea cu pietre, fără să fie puși de cineva, plătiți de cineva. „Ăia“ pe care îi desconsiderau, pe care îi terorizau psihologic de ani de zile făceau scandal acum, aveau curaj. „De unde acest curaj?“. Logica milițienească nu mai funcționa. Din acest blocaj al rutinei, și al propriei lipse de inteligență, securiștii au inventat povestea agenturilor străine care au făcut și au desfăcut. Asta tocmai ca o scuză pentru a nu da explicații asupra propriei incompetențe.

Băieții cu epoleți și răngi

În paralel se lucrează la compromiterea manifestației de protest prin încadrarea fenomenului în mai multe infracțiuni de drept comun. Drept pentru care echipe de milițieni și securiști în civil se amestecă printre manifestanți și sparg metodic geamurile tuturor vitrinelor de magazine întâlnite în drum, apoi se retrag discret prin spatele dispozitivelor de ordine. Astfel, scena era pregătită „legal“ pentru o acțiune „justificată“ în forță.

Tancurile lui Gușă și cei 11 morți și 26 de răniți grav

Ministrul Apărării, Vasile Milea, ordonă de la București trimiterea unor tancuri de instrucție în centrul Timișoarei.
Evident ideea este absurdă și se va dovedi chiar periculoasă deoarece cele cinci tancuri nu pot avansa mai departe de Calea Girocului, iar vreo două sunt imobilizate de protestatari prin crearea de baricade. Ștefan Gușă ordonă recuperarea de urgență a tancurilor blocate pe strada respectivă. O subunitate de la Lipova condusă de maiorul Vasile Paul acționează extrem de brutal și militarii din subordinea sa (majoritatea subofițeri) trag în plin în populația care le bloca accesul către tancurile imobilizate. 11 persoane sunt împușcate mortal și 26 sunt rănite grav.

timisoara 17 decembrie 1989 2

„De pe TAB nu erau soldaţi obişnuiţi, erau oameni mult mai în vârstă. Ca acest Paul Vasile (maiorul Vasile Paul n.r.). Soţul meu a fost împuşcat în abdomen, a căzut jos, m-a tras după el. Noroc că m-am aplecat că mi-a trecut glonţul pe de-asupra capului că eram să fiu şi eu ucisă“, spunea Mihaela Ferkel, participant.

„Am coborât şi l-am găsit pe tatăl meu mort, împuşcat în cap. Mama era plecată la ţară”

„Era 17 decembrie 1989. Eram acasă cu fratele meu, care avea atunci 12 ani, iar eu – 10 ani. Auzeam împuşcături. Ne-am uitat pe geam şi l-am văzut pe tatăl meu şi încă două persoane, întinse pe trotuar. Am coborât şi l-am găsit pe tatăl meu mort, împuşcat în cap. Mama era plecată la ţară. Vecinii au luat corpul tatălui meu şi l-au pus pe masă din bucătăria apartamentului nostru. Noi, copiii, am dormit la vecini. Plângeam fără să ne putem opri. Ne-au dat calmante. Mama a venit a două zi”, a povestit Geanina Jugănaru, potrivit EVZ. Rafala a venit dinspre dispozitivul militar condus de maiorul Paul Vasile. Maiorul Vasile Paul este acum general în rezervă și profesor la Universitatea de Vest din Timișoara.

Din acel moment Timișoara intră în stare de asediu

Indignarea și nevoile îi determină pe cetățenii din Timișoara să-și învingă teama de repercusiuni și chiar de moarte. Mulți au rude arestate, bătute iar asta e un motiv în plus să ceară socoteală. În plus, reacția violentă disproporționată a autorităților a rupt orice canal de negociere. Subunități ale Armatei, Miliției și Securității blochează mai multe străzi, iar de data aceasta riposta nu a fost cu gaze lacrimogene, tunuri de apă sau bastoane cu direct cu gloanțe adevărate.

„Vă raportez tovarășe Ceaușescu: Am ordonat să se tragă foc!“

Este celebra replică a lui Ion Coman, secretar general al CC al PCR, care-I răspundea silitor dictatorului cum se va face ordine în cadrul teleconferinței de la ora 17.30. „În Timișoara, toate trupele primesc muniţie de război. Se somează şi oricine nu se supune, se socotește stare necesitate şi se aplică legea… Fără nicio justificare. … Toate unitățile militare sunt în stare de alarmă şi au armamentul de luptă. Nu pleacă nicăieri fără muniție de luptă. Toate unităţile ies cu armamentul din dotare, de luptă“, spunea Ceaușescu, după care a cerut ca într-o oră să fie restaurată liniştea în oraș. A doua zi pleca în vizită de stat în Iran. Era sigur că nimic grav nu se poate întâmpla.

Se trage ca într-un război civil, iar unii se cred Rambo

Oamenii au început să fie împușcați aleatoriu din mașini civile, Dacii albe, câteva autovehicule Aro, o ambulanță chiar, pe care niciun milițian nu avea curaj să le oprească.  Erau împușcate și persoane care nu aveau nicio treabă cu protestele.
Un fel de distracție dramatică, de concurs tragic între țintași ai securității se lansase în acele ore pe străzile Timișoarei. Un locotenet de securitate afirma în procesul revoluției din 1990 că ofițeri de securitate înarmați cu pistoale mitralieră care se plimbau cu mașini neinscripționate prin oraș trăgeau și asupra persoanelor care nu aveau treabă cu protestele și arăta că : „în momentul în care trag asupra oamenilor, aceștia fac ca în filme“. Practic, unii se jucau de-a Rambo pe străzile Timișoarei.

Unii fac pariuri câți împușcă

Au tras voluntar în mulțime persoane din spatele sau apropierea cordoanelor trupelor de securitate/ miliție / MApN.
Un căpitan Joițiu, ofițer CI-ist (contrainformații, considerat securist de militari) la o unitate militară, s-ar fi lăudat că împușcă dintr-o rafală trei persoane. Acesta a luat arma unui soldat și a împușcat mortal o femeie, l-a rănit grav pe soțul acesteia și copilul a scăpat cu o rană superficială. Era vorba de Vasile Bărbat și soția lui. El a scăpat, dar trupul soției sale a fost ars la București din ordinul Elenei Ceaușescu. Căpitanul a făcut doar câteva luni de detenție în ciuda probelor covârșitoare împotriva sa.

Cine trăgea ?

Numeroase mărturii ale timișorenilor arată că au fost împușcați atât de militari din dispozitive, de pe TAB-uri, cât și de persoane necunoscute din mașini civile sau de militari fără grade la vreo 35-40 de ani plasați în spatele dispozitivelor de ordine. Unii au fost indentificați ulterior ca fiind ofițeri de securitate sau miliție, dar au scăpat în anii 90 doar cu câteva luni de arest.

Infernul de la Spital

Spitalulul Județean fusese luat cu asalt de răniți. La Urgențe, holul era plin de oameni răniți care așteptau la coadă să fie preluați de medici. Locul devenise un infern. Raniți plini de sânge zăceau peste tot, pe tărgi, pe mozaicul podelei.
Spitalul de Urgenţă era în alertă din jurul prânzului, cu cele două secţii de mare chirurgie şi cea de neurochirurgie. La chirurgie, triajul împuşcaţilor a făcut faţă doar 2 ore. Şefii secţiilor făceau selecţia victimelor, restul chirurgilor au operat fără încetare până a doua zi de dimineaţa. Directorul spitalului a cerut suplimente de sânge şi plasmă din oraşele apropiate.

„Unii au venit împuşcaţi de la început, unii aveau plăgi mai uşoare la nivelul membrelor, alţii cu plăgi mai grave, la nivelul abdomenului şi toracelor...Locul leziunii a hotărât dacă pacientul va rămâne în viaţă sau nu. Pentru că cei împuşcaţi în inimă, în cap, nu au mai ajuns decât decedaţi...Ce m-a impresionat cel mai mult? A fost mormanul de decedaţi care au ajuns la sala de operaţie şi erau clădiţi acolo, lângă blocurile operatorii. Se făcuse un morman“, declara Marius Teodorescu, medic chirurg.

Să ai rană de glonț în șold și grija ta cea mai mare să fie distrugerea buletinului

Dar grijile nu se opreau aici, răniții încă conștienți își piteau sau distrugeau buletinele pentru a nu fi identificați de securiștii și milițienii care mișunau prin spital și făceau interogatorii la capul patului.

Pe 17 decembrie 1989, la Timișoara, 66 de persoane au fost împușcate mortal, peste 500 au ajuns la spital cu diverse răni, dintre care 196 au fost rănite grav, inclusiv copii.


„Operațiunea Trandafirul“ de peste o zi

Mizeria regimului nu s-a terminat numai cu împușcarea oamenilor ci și cu furtul și dispariția cadavrelor. Ca și cum oamenii aceia nu ar fi existat. Șefii Represiunii au primit pe 18 decembrie ordine clare de la Elena Ceaușescu, rămasă la comandă cât soțul era plecat în Iran, să șteargă urmele masacrului din 17 decembrie 1989 și anume să sustragă o parte din cadavrele celor împușcați în data de 17 decembrie. Operațiunea a primit numele de cod „Trandafirul“ și era coordonată de Constantin Nuță, șeful Miliției și a implicat mulți șefi din Securitate și Miliție, inclusiv Emil Macri sau Filip Teodorescu.
Aceștia au confiscat 43 de cadavre, în noaptea de 18-19 decembrie, care au fost duse la București și incinerate. Cenușa a fost aruncată la o gură de canal pe raza localității Popești Leordeni.

Masacrul totuși fusese făcut și urmele nu puteau fi șterse. Oamenii nu mai puteau fi calmați. Muncitorii marilor platforme industriale din Timișoara vor intra în grevă generală în zilele următoare și vor transforma orașul în prima localitate liberă de comunism din țară.

Rușinea care ne urmărește: după 32 de ani, fără vinovați

Vinovații... ca de obicei în România, nu există. Nu există persoane condamnate pentru crimele de atunci, maxim dacă au făcut câțiva câteva luni de pușcărie la începutului lui 1990. Mai toți securiștii și militarii implicați au scris articole, cărți în care explicau că ceilalți au tras și că ei doar adunau informații sau asigurau ordinea. Ping-pongul acesta al responsabilității continuă și în zilele noastre.

Timișoara, 17 Decembrie 1989

A fost prima lecție de curaj, demnitate și libertate, atunci când știi să lupți pentru o idee și că aceasta vine cu sacrificii dureroase. Întotdeauna cu sacrificii. Mulțumim, Timișoara! Alex Policală

 Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. / Facebook.com/ / instagram.com / twitter.com / Google Business  Youtube Actualitatea

Back To Top