Categorie: Remember


FSN-ul şi Punctul 8 de la Timişoara s-au născut la Ploieşti * Ignoranţă şi lipsă de credibilitate * La un pas de măcel * Generali care au împiedicat baia de sânge

Ziua "Z" a Revoluţiei de la Ploieşti / Ploieşti - oraş liber înainte de fuga lui Ceauşescu!

 


Se pot spune enorm de multe despre acele zile ale lunii decembrie a anului 1989. Există martori oculari, există participanţii, există mărturiile lor, dar trebuie să mai constatăm şi altceva: un mare dezinteres faţă de tot ce a însemnat Revoluţia de la Ploieşti.


„Ciumaţii” din decembrie


Acum, asemeni întregii perioade postdecembriste, revoluţionarii sunt priviţi exact aşa cum i-ar fi privit Ceauşescu: golani, derbedei, profitori, lipsiţi de orice valoare socială! După decembrie 1989, numele de „revoluţionar” a trebuit să fie cât mai depreciat, purtătorii unei astfel de „etichete” fiind consideraţi nişte „ciumaţi”.
Ca participant la Revoluţie, între 21 şi 25 decembrie 1989, dar la Bucureşti, sunt printre cei care au crezut în Revoluţie şi nu am fost niciodată de acord cu versiunile „lovitură de stat”, „evenimentele din decembrie” sau cu alte „scenarite”. Am avut parte de manipulare, de minciuni, de hoţi, de trădători, însă sângele celor care au murit în acele zile ne readuce în inimă, în minte strigătul participanţilor la Revoluţie: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cât de liberi (mai) suntem acum? Ce ne-am dorit, ce am sperat, ce visam... şi ce avem astăzi? Întrebări care deocamdată nu au primit un răspuns convingător!


Uzina nimănui


Pe 22 decembrie muncitorii de la uzina 1 Mai - o „citadelă” a industriei comuniste - au luat steagul din biroul şefului de secţie Romeo Hanganu şi au pornit prin uzină, deoarece îşi propuneau să îi scoată în stradă pe confraţi pentru a se alătura mişcărilor de protest. Pe aleea care duce spre poarta uzinei au dat de fostul director Ghioca. A luat bătaie, pentru că erau destui oameni supăraţi cărora Ghioca le pricinuise destule necazuri. Nimeni nu ştia că, la poarta uzinei, îi aşteptau maşinile de pompieri, trupele de Securitate, sau nişte aşa-zişi pompieri.
Porţile erau legate şi încuiate. Din ordinul conducerii de la acea vreme, cred eu, şi, din ce mi-a fost dat să aflu ulterior, că au fost blocate în urma unei decizii a lui Corneliu Anastase, cel care pe atunci era director adjunct. Neoficial, în acea dimineaţă de 22 decembrie 1989, practic uzina nu mai era a nimănui.


De la şaibă, sub gloanţe


Pompierii, despre care nici azi nu se ştie dacă erau drept ce se dădeau, nu au avut ce face şi au pus furtunurile de apă pe grupurile de muncitori care se adunaseră în spatele porţilor de la intrarea în uzină. Mai mult, au dat şi cu un fel de praf, de s-a făcut un nor de, pur şi simplu, nu se mai vedea absolut nimic în jur.
Gestul pompierilor a avut un efect pe care puţini l-ar fi putut prevedea. Să nu uităm că în România domnea o teamă cumplită. Fiecare român trăia zi şi noapte cu teama de Miliţie, de Securitate, de regimul comunist ultrarepresiv şi dictatorial. Muncitorii revoltaţi au rupt porţile, unii au spart geamurile de la poartă, pentru că paznicii din tură spuneau că au primit ordin să nu lase pe nimeni să iasă. Atunci se pare că ar fi fost întrebaţi cine a dat ordinul şi s-ar fi aflat că directorul adjunct, respectiv Corneliu Anastase. Acei soldaţi din faţa porţii principale au tras cu armele. Nu oriunde, ci în piciorul podului, în zona de deasupra protestatarilor. Gloanţele au făcut să sară aşchii şi bucăţi de piatră peste muncitori.


Despre o „modificare”: de la despoţi la mieluşei sau omul de sub masă


În perioada 16-22 decembrie, dar şi mai înainte, foştii conducători ai uzinei 1 Mai venea în secţie, printre „oamenii-muncii” şi se dădeau cu toţii drept „mari boşi".
Atitudinea celor care conduceau uzina era plină de dispreţ, dincolo de lipsa de bun simţ pe care o probau. Dacă aveau ceva împotriva proştilor de muncitori, era vai de cei care le intrau în vizor. Cu toate acestea, printre cei care au condus „măreaţa citadelă a industriei comuniste” avea să fie şi fostul şef de secţie, Romeo Hanganu. Acum, la aproape 20 de ani de la acele evenimente, foştii salariaţi spun că l-au iubit şi apreciat foarte mult pentru că era apropiat de oameni. Cât despre Ghioca sau Anastase, se spune că au fost nişte comunişti convinşi, răi cu subordonaţii şi cu multă ură la adresa celor pe care îi conduceau.
Revoluţionarii de la 1 Mai spun că în noapte de 22 decembrie, când au mers să asigure paza şi protecţia uzinei, au intrat în biroul lui Cornel Anastase, iar acesta se băgase sub birou de frică. Despre Ghioca nu se mai ştia absolut nimic. Se zice că în noaptea de 22 avusese loc o modificare substanţială în comportamentul fostei stăpâniri. Deveniseră „oameni de bine” şi aveau să le vorbească „jegoşilor” numai reverenţios şi cu „dumneavoastră”!


Dureri nestinse


Pentru revoluţionarii din Ploieşti ceva este sigur. Ei spun că au avut parte de necazuri, de tot dispreţul, umilinţe şi ignoranţă. Cu un singur scop: să fie discreditaţi! Revoluţionarii spun că tot comuniştii au rămas la putere, iar când văd sau aud de cineva care spune că a fost în stradă în decembrie 1989 foştii comunişti stau ca pe ghimpi. Jena „foştilor” este cu atât mai mare când întâlnesc oameni care au ieşit în stradă nu pentru a participa la o lovitură de stat ci la o Revoluţie care să îndepărteze un regim josnic şi dictatorial. Totul cu speranţa unei vieţi în demnitate şi respect. O disperare a unor oameni care au dorit să trăiască în democraţie, într-o ţară unde pe primul plan să fie respectul autorităţilor faţă de cetăţean. Acum, revoluţionarii văd că trăiesc într-o ţară în care politrucii comunişti, activiştii de partid, cei care stăteau cu toroipanul pe cârca celor care îşi cereau drepturile sunt în frunte. Acolo unde se află pâinea şi cuţitul. Dar, se pare că încă nu am traversat perioada celor 20 de ani prezişi de Silviu Brucan. Perioadă care se va prelungi fără dar şi poate...


Eroina de la 1 Mai


Viorica Antemir este femeia care ar fi trebuit să fie declarată, pe bună dreptate, eroina uzinei 1 Mai din acel decembrie '89.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie, cu un steag în mână, urcată pe un electrocar, Viorica Antemir a pornit cu un curaj sinucigaş spre porţile uzinei. Se pare că atitudinea ei a fost cea care a decis soarta Revoluţiei de la uzina 1 Mai. Vedea destul de bine că ţara mergea foarte rău şi prost, iar viaţa ei şi a familiei sale deveniseră din ce în ce mai grea. „Ne-au adunat la o şedinţă de partid şi au început să ne spună că sunt agitatori străini în ţară şi că aceştia vor să distrugă ţara. Mai mult, ne-au ameninţat că cine pleacă din uzină o să rămână fără loc de muncă. Eu aflasem ce se întâmpla la Timişoara. Mai ales din declaraţia unei italience de origine română, care a fost dată pe postul de radio Europa Liberă. Spunea femeia aceea - cu o voce care mi-a mers la suflet - cum de mai răbdăm ca fraţii noştri să fie ucişi? Cum de mai suportăm un regim care ucide oamenii în stradă? Această declaraţie am avut-o absolut mereu în minte. De aceea nu mi-a fost deloc frică! Pe copiii mei nu i-am văzut până de Revelionul anului '90. Am simţit că acel moment este unic şi că trebuie să facem ceva. Am început să-mi chem colegii, să îi conving că şi noi, asemeni celor de la Timişoara, trebuie să facem ceva. Ceauşescu nu fugise. Era în dimineaţa zilei de 22 decembrie şi mă aşteptam că vor fi probleme, dar la acel moment nu mai conta absolut nimic!” spunea Viorica.


Ştiau oameni de bază, de la"partid", de Lică Lăutaru?


Mărturisirea eroinei de la uzina 1 Mai continuă cu dezvăluiri despre momentul 22 decembrie 1989. Cei peste 2.000 de oameni, sătuli de regimul comunist, au pornit spre poarta uzinei. Dar acele porţi fuseseră închise de conducerea extrem de zeloasă. "Eram în primele rânduri, dar nu aveam cum să ieşim pe poarta uzinei deoarece fusese blocată. Eu am auzit că fostul director Anastase ar fi dat ordin să nu fie lăsaţi oamenii să iasă din fabrică. Pompierii au pus furtunurile de apă pe noi, atunci când au văzut că oamenii au început să sară peste porţi. Alţii au început să spargă geamurile de la cabina de la poartă. Pompierii au dat cu apă şi cu un fel de prafuri, de nu se mai vedea nimeni. Au fost oameni care, în busculada creată, au căzut pe stradă şi au fost călcaţi în picioare. Ştiu că un coleg de-al meu, Lică Lăutaru, a fost lovit de jetul de apă şi trântit la pământ şi apoi a fost călcat în picioare! Nu ştiu cum Dumnezeu a dat, dar am avut o mulţime de pietre la îndemână. Noi, cei care eram în primele rânduri, am luat pietre şi am început să-i bombardăm pe pompieri. Soldaţii au început să tragă cu armele. Trăgeau în podul care trece pe deasupra porţii de la uzină. Un glonţ a ricoşat şi m-a lovit. Mi-a fost teamă să merg la spital pentru că nu ştiam care vor fi urmările”.


Speranţe deşarte?


"După 22 decembrie 1989 am revenit în uzină, în seara de 24 decembrie, şi am scos prima şarjă de oţel din România, de după Revoluţie. Eram cu Valerica Ţenescu, dar apoi, până pe 25 iunie, am lucrat în Casa Albă. Nu am mai avut ocazia să-i revăd pe cei care a făcut parte din fosta conducere a uzinei şi nici să stau de vorbă cu ei. Pe Anastase abia, după un timp, l-am văzut la televizor, ca mare politician. După acel decembrie '89, printre colegi se tot vorbea despre acest Anastase că ar fi dat ordinul să fie închise porţile, dar şi că lucrurile stau mai rău de atât. S-a spus că el ar fi fost cel care a chemat Armata şi Securitatea, ca să nu ne lase să ieşim din uzină. Că ar fi avut ceva legături cu cineva mare de pe la Miliţie şi că le-ar fi cerut, pe această linie, un ajutor. Nu ştiu cât a fost de adevărat, dar nu cred că vreunul dintre cei care au avut <grijă> de noi până în Revoluţie s-a gândit că ar fi fost cazul să vină să ne ceară iertare. De altfel, scuze... de la cine? Au trecut 19 ani de atunci şi multe dintre speranţe încă nu s-au împlinit!".


Politrucii depăşiţi de evenimente şi de istorie


Greva iniţiată de muncitorii de la uzina 1 Mai a dat multe planuri peste cap. Cel mai mare cutremur a avut loc în chiar interiorul Partidului Comunist Român şi al „organelor”. Chiar s-a ajuns la întreruperea alimentării cu energie electrică. Conducerea uzinei, Gheoca şi Anastase, împreună cu acel Chiriac Constantin, trimisul de la organizaţia de partid a judeţului, din partea lui Frăţilă, au mers prin uzină şi s-au luptat din răsputeri să-i reţină pe oameni. Era prea târziu. Erau depăşiţi de evenimente.


Un soldat credincios. Ordinul anulat


Nimeni nu ştia că în poarta uzinei erau oameni de la fosta Securitate. Nici de cine au fost trimişi sau cu ce scop. Trupele au primit ordin scris de la fostul lor şef, Pescaru, să tragă în plin! Cordoanele de soldaţi erau de la Interne, pompieri şi militari în termen. Potrivit revoluţionarilor ploieşteni, un merit aparte l-a avut maiorul Costea, de la Securitate. Pentru că el ar fi fost acela care - prin asumarea unui risc extraordinar de mare - a dat ordinul de retragere a militarilor, şi de aceea revoluţionarii au trecut pe lângă aceştia fără ca nimeni să le spună ceva!
Un alt merit deosebit în evitarea unui măcel la Ploieşti l-au avut, în mare parte, generalii Popa şi Mocanu Mircea.
Ordinul dat de Pescaru, şeful Securităţi, a fost anulat, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, undeva în jurul orei opt! Să nu uităm că, la acea oră, Ceauşescu era, încă, tovarăşul Comandant Suprem al Armatei, şeful statului şi şeful PCR! Ordinul respectiv a fost anulat chiar înainte de anunţul oficial al morţii generalului Milea! Or, anularea acelui Ordin presupunea un risc enorm pentru cei în cauză. Era pur şi simplu o condamnare la moarte!


FSN-ul dar şi Punctul 8 de la Timişoara s-au născut, într-adevăr, la Ploieşti


În jurul orei 12.00, pe când dictatorul Ceauşescu încă nu fugise şi oficial era comandatul suprem al forţelor armate din România, revoluţionarii de la Ploieşti au decis înfiinţarea Frontului Salvării Naţionale. Cu aproape o jumătate de zi, deci cu mult timp înainte ca acesta să fie anunţat la Bucureşti. Iar până pe la orele 18-19.00, din 22 decembrie, la Ploieşti au fost constituite atât Consiliul Local cât şi Consiliul Judeţean al FSN. Ploieştenii ştiau că ar fi trebuit schimbat ceva din fostul Front al Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Din discuţii în discuţii, s-a ajuns la ideea că trebuie eliminat cuvântul „Socialist”, pentru ca, în cele din urmă, să apară Frontul Salvării Naţionale. Asta, cum aminteam, cu multe ore înainte de anunţurile de la Bucureşti! Tot aşa, ca o premieră naţională - în comunicatele către inteprinderi, tot revoluţionarii ploieşteni au fost primii din ţară care au solicitat să nu li se permită accesul în vreun fel de funcţie sau în structura F.S.N.-urilor de la nivelul uzinelor, fabricilor şi instituţiilor din Prahova tuturor celor care au fost şi au lucrat ca activişti de partid.


P.N. pregăteşte ceva


Ulterior, aceste documente au stat la baza ulterioarei Proclamaţii de la Timişoara şi a celebrului Punct 8 de la Timişoara.
P.N. doreşte să rămână, deocamdată, un anonim. Pentru că pregăteşte un amplu material documentar cu privire la implicarea tuturor "foştilor" activişti, securişti, dar şi "a altora" în acel decembrie '89.

 

 

 

 

 


</grijă>

Back To Top