ARTA
Mesajele pitite în miezul notelor ce-nfloresc pe-o partitură,
În curcubeul cuvintelor fumegând a viaţă
Ne dezvăluie ascunzişurile reversibile ale naturii în artă.
Ele sunt asemeni oaselor presărate pe parcursul timpului
Din care reuşim să întregim scheletul spiritului uman.
Sondând în artă, suntem stropiţi cu fericire şi blestem
Căci ne înşurubăm în eternitate sorbind infinitul
Deşi trupul ne poate fi măcelărit de ura sufletelor strâmte.
Arta nu-i o ficţiune a minţii înfierbântata de absolut,
E chiar perfecţiunea fiinţei
Ce se zbate să erupă din colivia materiei.
Ea-i trăirea idealului în sunet, cuvânt şi culoare,
Aripile acestora fiind roţi ale mişcării înaltata la zbor,
Un zbor al frumosului despuiat de timp
Şi mângâind durerea spaţiului rănit
Prin claustrarea lui în viaţă
RENAŞTERE
Aud vâjâitul unui zbor de săgeată
Şi, dintr-o dată, o simt cum se-nfige-n lumină şi-o ucide.
Apoi nervii mi se fac ghem şi-n sânge-mi apar ace de ghiaţă,
Trupu-mi devine o pieliţă peste o nelinişte dureroasă,
Îmi aud ochii cum ţipă după culoare
Şi, în sfârşit, înteleg că lumina ce zace moartă e a mea.
Gândurile mi se încolacesc în jurul ochilor aprig înfipti în beznă,
Văd nimicul şi mă las îmbratisat de gol.
Spasmul prăbuşirii în mine începe să zgâlţâie tot ce fusese stabil
până acum.
Mă furnică ideea unui omor privit ca un avort de viaţă
Căci cea care nu ne iartă niciodată e moartea:
Acel embrion devorator din pântecul existenţei.
Deşi sunt la vârsta la care fermentează structura sufletească,
Strigătul propriului meu eu nu-şi găseşte ecoul în mine.
Îmi demolez prezentul gândindu-mă numai la trecut,
Aşteptând secera să-mi reteze trunchiul celor 18 cercuri
Şi pentru că nu reuşesc decât un înot haotic în marea zbuciumată
a disperării,
Încep un dans bezmetic pe ghimpii suferinţei
Dar mă împiedic d-un mugure de speranţă
Încoltit pe solul vieţii sărăcite:
Împlinirea imposibilului în imaginaţie.
Odată apărută, ideea începe să crească,
Să cuprindă noi palme de carne
Pe care le populează cu petalele nădejdei şi spinii căutării
Până când materia se transformă în ideal.
Unda de căldură a fanteziei mă face să simt răsuflarea viitorului
Şi ies din moarte tremurând de viaţă.
Nehotărâre
M-aş sinucide
Dar mi-e teamă că n-o să-mi placă.
Aş continua să trăiesc
Dar prea m-am săturat de viaţa asta.
Aş tocmi un asasin să mă omoare
Dar n-am găsit nici unul dornic s-o facă,
Toţi se tem c-or să înfunde puşcăria
Pentru o nehotărâtă ca mine.
Mi-aş lega viaţa d-un "papă-lapte"
Dar m-aş plictisi repede de el
Şi tare mi-e teamă c-am să-l însel imediat după nuntă.
Atunci, ce să fac?
CONSECINŢĂ
Pentru că m-ai invitat să-ţi viscolesc nisipul
Paşii mei au lăsat urme adânci pe epiderma-ţi incandescentă,
Hohotele râsului meu ţi-au izbit malurile,
Lacrimile ţi-au biciuit stâncile.
Pentru că sarea oceanului tău s-a pietrificat pe gleznele mele
Încercând să le pună cătuşe,
Ţi-am pălmuit sentimentele.
Am apărut din plăcere şi suferinţă
Pe plaja inimii tale
Şi-am plecat din necesitate şi plictiseală
Din apele-ţi învolburate.
Te înseli
Dacă ţi se pare că sunt o ţigară
Pe care nu-i nevoie decât s-o aprinzi
Ca s-o tragi în piept,
Te înseli.
Şi chiar dacă ar fi aşa
Nu-i de ajuns un chibrit stingher ca să ard.
Dacă crezi că mă poţi ameţi din vorbe
Poate că-i adevărat,
Dar eşti departe de a mă îmbata.
Timp fără timp
Simt secundele cum alunecă pe lângă mine
Fără măcar să m-atingă răzleţ.
Le văd cum se pierd,
Întind mâna s-apuc câteva
Însa braţul îmi cade inert
Şi timpul se scurge,
E prea fluid pentru a-mi umple clepsidra.
Sunt un ceas fără limbi,
O clepsidră fără nisip,
O fată fără vârstă,
Prea tânără pentru moarte,
Prea bătrână pentru viaţă,
Timp fără timp.
SCULPTAŢI ÎN MEMORIA VIITORULUI
Muzica ta sapă în mine deşerturi de sete
Şi te transformă pe tine în propria mea poezie.
Aş vrea să am clape
Ca să pot muri sub apăsarea forţei
Ce naşte sunetul izbânzii eterne.
Te-aş reduce la câteva picături de cerneală
Cu care aş umple foaia ce-mi va fi testament
Şi astfel, am rămâne amândoi
Sculptaţi în memoria viitorului.
OMUL
Pământul, în jocul lui ceresc, emană viaţă.
Omul e o săgeată slobozită la naştere din arcul naturii
Ce conţine sau nu grăuntele de talent
Ce-i permite să intre în câmpul de atracţie al ţintei,
Câmp caracterizat de inspiraţie.
Smuls din colivia hazardului şi introdus în cea a vieţii
Încrustata în ţărână, apă, cer şi celule.
El începe s-acumuleze trecut însa fără a realiza scurgerea
Până când cuptorul crematoriului se umple cu cenuşa anilor
neîncetatelor uimiri,
Viaţa fiind o ardere ce-n permanent adaugă.
Omul reprezintă un castel cu multe camere întunecate
A căror iluminare se face prin revelaţii,
Ţelul trebuie să fie de-al incendia,
Acesta odată aprins, devine izvor de lumină.
Noi suntem rodul energiei,
Consumăm seva ce pulsează în arterele universului
Şi pentru că stocul e interzis creăm la rândul nostru.
Inteligenţa cere fruct şi atunci dăm viaţă ideilor,
Fiinţa vrea continuitate şi facem să se nască copilul
Ce poartă în el sămânţa celor doi poli electrici.
Ne purtăm paşii pe drumul bătătorit de dus fără întors
Căci timpul ni se scurge din primul con al clepsidrei: Viaţa
În cel de-al doilea: Moartea
Şi nimeni nu mai poate răsturna această formă geometrică
Umplută cu fiinţă prelinsă în nefiinţă.
În beznă, Omu-i un focar luminos
A cărui proiecţie prin oglinda întunericului
Constă într-o dublură: Umbra
În momentul când aceasta îl ajunge din urmă
Încep să bată clopotele.
Mireasma lui va mai pluti un pic în aer,
Ce va rămâne însa va fi cicatricea sărutului pe pielea cerului.
După ce am să mor
După ce am să mor, am să devin clorofila unui piersic
Pentru a-ţi da oxigen şi fructe mari şi zemoase,
Îti voi bate în geam cu verdele ramurii mele
Şi voi scoate triluri când vântul îmi va umbla
Prin pletele coroanei răvăşindu-mi frunzele.
Voi fi apoi tăiată cu toporul
Aflat în mâna unui frate de-al tău
Şi-am să ajung patul în care vei fi iubit,
Pianul căruia te vei dărui.
Degetele tale mă vor mângâia
Şi voi deveni atunci, din nou, iubita ta.
SCRISOARE
Îmi simt creierul ca un sol în care s-a-nfipt un sâmbure de disperare
Ce muşcă din fiinţa-mi plămădită din luciditate
În înversunarea de-a rodi strania floare a suferinţei
Ce te face să miroşi a tristeţe.
Mă simt între dinţii de fier ai minciunii
Ce abia aşteaptă să-mi ronţăie cu nesaţ adevărul.
Văd ura, ca un păianjen, cum îsi ţese conştiincios plasa,
Stâlpii cum dau brânci copacilor şi le iau locul,
Cum banul: cheia paradisului degenerării umane, dă cu satârul
în viaţă.
Gândirea, ca o sinteză a simţirii, îmi sfârtecă imaginaţia:
Acel veşmânt vaporos cu care împodobisem trupul realităţii,
Iar scoarţa vulcanică a minţii nu mai poate picta tabloul vieţii
în culorile fericirii;
Mă exasperează hidosul ce-mi joacă pe dinainte,
Prostia ce-mi hohoteşte în faţă
Şi care sunt pretutindeni având colţii atât de puternici
Încât le permit să se-nfigă în viitorul ce-l fac mocirlos.
Mă simt ca un clopot pe care toate astea îl ciobesc lovind
Şi mă pun în vibraţie, mă devastează;
Dar revolta năvăleşte, zguduită de fiorii reci ai certitudinii
Că, tăcând, aş deveni firul de iarbă bun de păscut,
Ţărâna pe care să danseze o herghelie de cai.
Sângele-mi zvâcneşte nervii fremătându-mi,
Privirea-mi sticleşte tăioasă până la a fi fulger.
E suficient un vârf de ac azvârlit de ingliţa mulţimii
Ca să se audă bubuitura, lava să erupă,
Să gâlgâie din mine împroscând cu flăcări,
Scuipând vorbe-ciocane pe obrazul mizeriei ce vrea să mă zgârie
În încercarea supremă de-a nivela.
Dragostea mea pentru oameni a fost un incendiu
Peste care slutul stigmat al urii lor s-a aşezat ca o pernă.
Suspin prin hohotele de râs aruncate mulţimii
Precum zarurile pe masa norocului,
Căci simt c-am îngropat o parte din femeia dăruită vieţii
Deşi mai păstrez amprenta ideii de-a deveni antidotul durerii.
Oameni! bandajaţi-vă rănile produse de muşcătura eşecului,
Spargeţi odată pocalul cu venin ce va îndobitocit
Şi sorbiţi, în sfârşit, din şampania succesului regăsirii de sine
Căci numai aşa veţi mângâia mental absolutul!
Nu-mi mai pot încalzi sufletul nici la focul speranţei
Că aceste cuvinte care ţâşnesc din inima adevărului
Ar putea să învioreze, printr-o perfuzie sentimentală,
Sensibilitatea scâlciată a celor ce fac să pulseze nedreptatea.
Ca omul de zăpadă ce se topeşte sub lumina razei,
Credinţa-mi în miracol a intrat în agonie
Sufocată fiind de haina ceţoasă de pe manechinul zădărniciei.
Ce o mai poate scăpa e fericirea de a iubi
Pentru că dragostea e roua ce se prelinge dintre petalele
existenţei,
E pământul în care mugurele vieţii se deschide
Şi priveşte spre cer îmbracându-se în el,
E jetul de lumină pe pământul îndoliat de lipsa freneziei
frumosului,
Râsul libertăţii gândite dar simţite edulcorat
Pe fundalul bocetului rece al închisorii,
Floarea răsărită stingher în terenul îngrasat cu venin şi ancorat
în trecut,
E întregul dominat de bucăţi.
Putinţa de-a crede în ea e singurul adevăr ce ni-l oferă fericirea,
Totul se opreşte aici
Iar când ai ajuns la capăt, n-ai decât să te-ntorci înapoi
Sau să dispari pur şi simplu.