Aşadar să întorc lumii spatele. De ce să nu încerc? Am văzut atâţia oameni care au intrat în lume şi s-au pierdut acolo.
Imposibilitatea de a face orice.
Nu v-a fost niciodată frică? N-aţi avut niciodată o frică, aşa, fără conţinut, o frică formală, frică de tot, groază de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mâna. Nu fă pasul acesta. Nu te du, să nu te duci acolo! Va fi rău. Ce? Nu ştiu. Va fi rău, atâta îţi spun. Nu e vorba de cea mai mică superstiţie, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotrivă, dintr-un exces de luciditate. Am stat şi m-am gândit bine: ce se poate face? Şi am văzut că nu se poate face nimic. Am cântărit prea mult în balanţa mea şi acum ”nu ştiu ce are” nu mai atârnă nici într-o parte, nici într-alta.
Am rămas suspendat deasupra acestei gropi mari: viaţa. Dar de ce sună atât de rhetoric lucrurile pe care le rostesc acum? Căci nu mă gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viaţa aceea cu majusculă, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întâmplă, de materialul neinterpretat al vieţii comune. Să fie adevărat că viaţa de toate zilele este atât de uşor posibilă?
Sunt unele experienţe curioase, care ar trebui să ne dea de gândit. Sau, mai degrabă, gândind ne dăm seama ce curioase sunt unele din experienţele noastre. Iată, de pildă, întâlneşti un om pe care l-ai mai întâlnit o dată. Rândul trecut a părut că se simţise bine în tovărăşia ta.
Dar cel făcuse să se simtă aşa? Îţi aminteşti perfect de bine tot ce i-ai spus şi tot ce ai făcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i-a plăcut? Cel puţin, de când încolo începuse să se simtă bine? Trebuie că se petrece, cu viaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează dintr-o dată. E ceva care cade în apă, stă puţin acolo şi pe urmă, aşa, fără nici un traseu anumit, se desface într-o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creşte în apă; e o culoare care creşte în suflet.
"Mathesis sau bucuriile simple”