Poemul darurilor (fragment)
Reproş ori lacrimi nimeni să nu poată
A socoti divina-i măiestrie,
Când El, cu o superbă ironie,
Mi-a dat şi cărţi, şi noapte deodată.
În ăst oraş de cărţi stăpân făcut-a
Ochi gol, spre sine-ntors, ce nu mai poate
Citi decât biblioteci netoate
De vise, când pasaju-îngăduit-a
Al dimineţii somn. În van i-arată
Lumina zilei cărţile-i frumoase,
Ce parcă-s manuscrise-anevoioase
Din Alexandria incendiată.
De sete (spune grecul), făr' să soarbă
Un strop, murit-a riga-ntre izvoare;
Eu, fără ţel, cutreier coridoare
În astă ‘naltă catedrală oarbă.