Încep cvasi poetic, parafrazând un vers al lui Macedonski: „e vremea rozelor ce mor". Atât doar că vremurile care sunt acum - care sunt pentru că sunt - sunt departe de poezie. Nici proza bună nu le este aproape. Nici literatura în întregul ei nu le este verişoară. Poate comedia, textul reprezentaţiilor de bâlci să le fie megieşe. Iar incoerenţa? Departe de a expira, se înmulţeşte prin sciziparitate. Nimic nu se leagă: în ale lor şi în cele pentru noi. Legea care se bolteşte asupra lor ca un curcubeu sui generis, cam cum sunt pasarelele alea amărâte şi nefrecventabile de pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti este celebra zicere: „acum ori niciodată".
Un prezent continuu, mereu pitic, totdeauna opac şi şters. Şi o distracţie neîntreruptă, de oameni bine dispuşi care se amuză colosal de ceea ce se întâmplă sau nu are loc. Umoarea bună a lor însoţeşte ziua neagră a noastră, dar asta nu are nicio importanţă şi niciun răsunet în sufletul lor mişcat doar de nişte pulsiuni mai puţin „subţiri".
Sunt toţi, dar absolut toţi, din Guvern şi din camere, isteţei foc şi bocnă în acelaşi timp; cu o patetică a frazei patriotice de o incendiere paşoptistă, concomitentă cu un răspăr antiromânesc implicit, trăsnitor în grosimea lui nesimţită.
Muncesc mult, straşnic de mult, dar pentru altceva; obosiţi, încât abia se vede ridul sub stratul gros de fard de la televiziunea care le înregistrează prestaţia cotidiană de ore întregi. Pe teme diverse şi incongruente cu splendida lor absenţă de specializare: vorbesc despre câini dacă sunt la Ministerul Culturii, despre Roşia Montană, dacă sunt la Externe şi despre alte treburi dinăuntru, în caz că sunt la sport. Dâra lor prin conştiinţa românească contemporană este uriaşă.
Atât doar că efemeră.
Celebrul siaj al Căii Lactee este o lucoare de pe timpul ceauşist faţă de eclatarea solară nebună a prezenţei lor luminatoare. Şi, totuşi, vorba altui poet, „e un adânc asemene uitării celei oarbe" precum şi un întuneric penetrabil îndepărtat de zori şi mult situat în timp după crepuscul.
Cam complicat, nu? Şi staţi că nu m-aţi văzut, şi staţi că nu m-aţi citit în abundenţa întortochelilor mele! Totul, însă, se scuză dacă spun că am vrut să pun măcar un dram, un praf farmaceutic de poezie peste haloimăsul acţiunii lor... nemişcate şi neurnitoare. Astăzi este o zisă, mâine este o nefăcută, poimâine o contradicţie, apoi un hârtop succedat de o împleticeală. După aceea, ne liniştim cu o ebrietate; nici o înceţoşare nu e rea; ce ziceţi şi de o hemiplegie? Dar de o uitucenie? O nucă în perete strică? Dar o călcare în străchini? O coliziune în coaliţie este relevabilă pentru armonia conjugală a partidelor, nu-i aşa? Apoi, puţină transgresare penală nu e chiar incompatibilă cu o muncă atât de febrilă. Nici filmul „Ghici ce procuror bate la uşă" nu este necunoscut.
Vorbeam de incoerenţe. Ele sunt legiuni. Nimeni nu se simte dator să le justifice. Toată lumea râde, cântă şi dansează.
E o haşură de alăturări consternant de contrastante în gesturile şi vorbele lor. Ele se petrec cu o graţie socială elefantină. Iar tu, spectator angajat, rămâi năuc, bulversat, contrariat sau cazi într-o placiditate de grele amorţiri. Cum poţi să legi atâtea rupturi logice şi cum le poţi taxa altfel decât pueril-cretine? Exemplele sunt nenumărate, din păcate. Afirmaţia capitală a ultimelor zile a fost cea a şefului guvernului: „Am făcut şi vom face, eu şi colegii mei, exact invers decât a zis şi a făcut Băsescu".
Într-adevăr, aşa au făcut şi au zis. Numai că, fiară bătrană şi politician inveterat ca şi Iliescu, ca şi Coposu, scuze de comparaţie, Băsescu a mai şi nimerit câteva făgaşe oportune, dacă nu soluţiile trebuitoare. Dar atunci tu, coerent şi înalt conducător, dacă te împotriveşti ca un Gică-contra, atunci înhami caii eşecului la căruţa dezastrului prosper. Altă contradicţie făcută de omuleţul acesta care şi-a sărbătorit 40 sau parcă 41 de ani:
„Ca prim-ministru, sunt pentru soluţia Roşia Montana, ca politician sunt împotrivă". Nu cred că aşa a zis în literă. Poate a fost invers. Dar de ce inversul acesta este chiar în el însuşi? Şi cum, de o realitate care solicită un singur răspuns, şi acela tranşant, poate îngădui politicieni sau miniştri... dublicitari? „Dublicitari", am zis, nu duplicitari. Tot la incongruenţe: una zicem, alta facem. Ele nu coincid niciodată.
Pe faţă, adică la televizor, unde abundăm în minute
(fiindcă altă treabă nu avem; ei, în primul rând, fiindcă, lucrând pentru noi, chipurile, n-au ce să facă... şi, dintre noi, vreo câteva de milioane de bravi români patrioţi inteligenţi, care cască gura şi holbează ochii sute de minute pe zi la toate drăcăriile şi obscenităţile care li se vâră în stomacul sufletesc) declarăm simpatie tincturată amoros colegului de coaliţie (ăla despre celălalt; celălalt despre ăla), iar prin spate, o drăgăleşenie de tratament săpătoriu, cum ar fi spus Ion Băieşu. Reţineţi, dragilor, „tratament săpătoriu"! Este endemic în spaţiul carpato-dunărean.
Nu îmi cer scuze pentru fraza complicată! Dacă eram concis, dădeam drumul unei indignări însoţite de vârtoase neaoşisme. Aşa, pe perioade stilistice ample, tot cred că furia împotriva nevolniciei, prostiei şi hoţiei se va mai atenua.
Nu-mi plac frazele în sens de vorbăraie apătoasă, iar nervului meu etic nu-i convin interminabilele şiruri întortocheate. Invers ca la alcool , „alambicăraia" retortelor la mine nu dă tărie. V-am dat, dragii moşului, o mică şi neminţită explicaţie pentru lungimea plicticoasă a rostirilor mele dictate. E şi un stil pe care voi, cei tineri şi citiţi, obişnuiţi cu calculatorul, cu tastarea eficientă, nu vă este la... îndemâini!
Eu aparţin unei generaţii a cărţii frunzărite, uneori cu folos, oprimată de prezenţa interzicătoare a unui lumpen proletariat trecut de la şapcă şi ciocan în Primăverii şi în Volgă. Atunci aveam stilul complicat, acum suntem vetuşti şi îmbâcsiţi. Nu-i aşa că trebuie să părăsim ringul, cu intransigenţele noastre de stil literar şi moral?
Nicu Boaru
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea