Titlul este cu semnul întrebării, deşi totul în ţara asta plecând de la o enormă întrebare, sucombă într-o sinistră exclamare. Rafalele deriziunii, povârnirea spre nimicuri cu fundiţă, materialismul plat (nu acela dialectic), nesimţirea şi violenţa - toate, plus încă vreo două corolare sau adjuvante, îndepărtează „aurora economică română” şi toate societăţile ei inclusiv cea civilă. 

Societatea „cioclopedică”

Lumea lui Caragiale (abia citatul) se îndepărtează cam ca o rochie cu crinolină sau o trăsură cu boieri de baragladină de centură şi mitocanul cu ifose. Singura „societate” care poate fi luată din marele satiric şi adusă cu încredere că poate să prospere în zilele noastre ar fi cea numită „cioclopedică”, dar nu pentru o propensiune universalistă a sutelor de mii de doritori de posturi şi creşteri de salarii de la Spiru Haret (pardon: Universitatea Bondrea, vorba cuiva) sau de la altă faculteală, adică faultare la studii.

Ci, cioclopedic de la... cioclu, de la final grotesc şi amar, în acelaşi timp. O lume aliniată unei prostii de corectitudini politice, înfruptându-se din „Marea Crăpelniţă” a E-urilor globalizate, holbându-se într-o aşa-zisă civilizaţie a spectacolului, tâmpită de nesomn ca să câştige maşinile lui Dan Diaconescu, cu un plancton bugetivor de vreo şapte milioane de pensionari şi aproape toţi atâţi bugetari, nu mai poate să intre în luciditatea rezolvatoare a niciunui laureat Nobel.
Liota de clone

Şi le adaugă acestora - am acest curaj şi parcă se spune pentru prima dată - şi milioanele de ţigani care primesc ajutorul de la stat pentru liota de clone şi pentru zbânţuiala veselă cu care ne înaripează cugetul şi mândria românească. Toată mafia ţigănească bucureşteană se prezintă la ghişeele ajutorului de la stat, cu nesimţitele lor maşini, cu o promptitudine de blestem să-şi ridice ajutorul nemuncii de orice fel, în afara babaroaselor şi cuţitului. O ţară cu plângăcioşi care umplu litoralele până la refuz, au sacoşele cele mai mari pe străzile pietonale cu magazine interzicătoare ale Occidentului, plătesc milioane pentru un bilet la Madonna, dau - auziţi bine! - 14.400 de euro pentru un metru pătrat într-o aproape margine de Bucureşti. 

„Călăreaţa” calamburului românesc

O plângere şi o învinuire reciprocă, o lipsă a răspunderii uluitoare. Aşa s-a ajuns să avem personajele hilare din fruntea politicii noastre, congenital tarate şi crapuloase. Nu-i vezi şi nu-i auzi decât abundând în bancuri şi invective, în miorlăituri şi gesturi de saltimbanc. O ţoapă vorbeşte de comisia „Organ”, făcând un apropo atât de subtil la Orban, încât ar fi pălit de invidie maeştrii calamburului românesc, un Puiu Iancovescu şi Şerban Cioculescu. Duduia se numeşte însă Cocoş, încât nu chiar stupidul Orban ar fi putut să infereze (şi înfiereze) ceva despre apucăturile de călăreaţă ale substitutei de soţii prezidenţiale, cea într-adevăr cu diletantisme hipice. 

„Pe ei, pe ei!”

Un altul, o sfrijitură cu istericale de ins cu clismă de terebentină, face tot felul de sărbători samba şi aruncări cu paraşuta spre deliciul tuturor repetenţilor portuari.
Un lungan plăcut la fizic, înţepat pe la spate cu suliţa de o soacră năbădăioasă, sare la atac precum tâmpiţeii dintr-a treia cu îndemnul belicos (în absenţa organelor) „pe ei, pe ei!”, provâcându-ne indicibile cocktailuri mnezice din anii şcolarităţii de început cu secvenţe recente din tribunele lui Dinamo. NICU BOARU

Back To Top