Îndobitocirea generală sau eşecul democraţiei române Asistăm de ceva timp la tot felul de tentative, nereuşite, de convingere a maselor largi populare că deţinem o mare şi teribilă armă: votul! Mai mult, se fac apeluri şi trâmbiţări către popor, din partea unor aşa zişi lideri politici sau de opinie, prin care suntem îndemnaţi să „votăm în număr cât mai mare!”.

 

Masa de manevră


Fals, minciuni cumplite şi o ipocrizie fără limite! Prezenţa cât mai numeroasă la vot este doar în parte un adevăr al „voinţei populare”.


Nimeni nu poate să garanteze că nu avem de-a face cu mase de manevră, cu un electorat care nu deţine nici măcar minimele cunoştinţe despre organizarea statală, drepturi sau obligaţiile celor pe care îi alege în acel moment.


Experienţa ultimilor 20 de ani din România a demonstrat că un procentaj mare de electori la urnele de vot nu înseamnă că va rezulta şi cea mai valabilă opţiune pentru ţară. De exemplu, Ion Iliescu, în 20 mai 1990, a obţinut în Duminca Orbului, peste 85% din sufragii. Chiar a reprezentat el oare acel lider naţional de care avea nevoie România în acel moment?!


Sunt opinii potrivit cărora stagnarea şi izolarea României în decursul întregului ultim deceniu al secolului trecut i s-a „datorat” în mare măsură celui care era descris de presa străină ca un „lider neo-cripto comunist”.


Mai mult, de ani de zile ni se tot spune, din zori de zi şi până la cele mai târzii ore din noapte, că votul pe liste este cel mai nociv şi dăunător. Am fost puşi în faţa opţiunii de a ne alege preşedinţii de consilii judeţene, deputaţii şi senatorii prin vot uninominal.


Este Parlamentul de astăzi mai bun decât cele de până acum?! Nicidecum! Pot să îndrăznesc a spune că este cu mult mai ineficient, neproductiv şi letargic decât precedentele Camere. Şi atunci unde o fi buba?

 

Prima bubă


Păi prima este în ograda fiecăruia dintre noi. Nepăsare, indolenţă şi o inhibare - până la amputare - a spiritului civic din preocupările a peste 70-80% dintre români. Pe alt plan, instituţiile numite partide politice s-au degradat, fiind în mare parte doar o adunătură de indivizi care vânează funcţii publice, posturi şi sinecuri. Locuri din care pot să jefuiască, nederanjaţi de nimeni, poporenii care i-au ales cu bunăştiinţă! Lipsa de iniţiativă, inexistenţa reformelor interne din rândul „clasei politice” (ce expresie de... doi bani!) nu au făcut decât să sporească dezgustul, dezinteresul şi repulsia faţă de ceea ce înseamnă „politica” pe plaiurile noastre mioritice.

 

Monstruoase sechele comunistoide


Ca urmare, pe o scenă plină de astfel de mostruozităţi îndemnul către popor pentru o prezenţă masivă nu face altceva decât să ne convingă de faptul că aşa-zişii noştri oameni politici au o mare nevoie de mase de manevră. În puţinătatea minţilor pe care le deţin (tarate de sechele comunistoide), ei cred că un „scor electoral” cât mai bun le oferă legitimitatea, dar mai ales respectul concetăţenilor sau un „loc de cinste în cartea de aur a istoriei nemului”!
În acest context este greu de crezut că „voinţa populară” este reală, responsabilă şi exprimată fără vicii sau prejudecăţi cauzate de tot felul de demagogi politici sau activişti găunoşi.

 

România ca o mlaştină


„Este nedrept ca votul meu să fie egal cu al celui care o face pentru că a primit o găleată, un ghiozdan, un mic sau o bere şi căruia nu-i pasă, nici cât negru sub unghie, de comunitate sau de ţară!” - îmi spunea un candidat la parlamanetare în urmă cu ceva ani. Nu a ajuns niciodată nimic pe scena politicii. La partidul în care avea încredere i s-au cerut foarte mulţi bani pentru „a prinde” un loc eligibil; în „societate civilă” a dat doar peste şmenari, ipocriţi şi oameni care visau la orice altceva decât binele public. Acum are o firmă care lucrează pentru străini, are afaceri numai „afară” şi spune că va pleca în curând din România.


Pentru simplul motiv că i s-a scârbit de tot ce vede în jur, de speranţele neîmplinite şi batjocura generalizată şi neasumată de nimeni. „Parcă suntem într-o mlaştină. Ne afundăm încet şi fără de scăpare, dar eu vreau lumină, vreau soare şi un stat care să mă respecte pentru că muncesc şi 20 de ore pe zi. Nu să mă execute, iar eu să nu mai am dreptul nici măcar de a mă plânge! Dacă aceasta este democraţia românească, am să v-o las vouă. Eu plec!”
Şi ca el mai sunt câteva milioane de români. Care în mod sigur nu sunt, nu au fost şi nu vor face parte - niciodată - din masa de manevră!

 

Back To Top