Cum alătură hazardul... românesc întâmplările cele mai ciudate şi le încheagă în nişte conglomerate de neprins în nicio regularitate, de nedesluşit prin nicio logică. Care o fi conexiunea în căpşoarele fragile sau pline de giumbuşlucuri ale nomoteţilor (oho!) noştri, ca să îşi consume precaritatea intelectuală şi imaginaţia suprarealistă pe un Proiect de Lege a Învăţământului şi apoi, nu la câteva zile distanţă, ci după 24 de ore să se gândească matur şi fără patimi la o Lege a Prostituţiei (scuze pentru majusculă!). 

Spune-mi ce edili şi... "edictori” ai, ca să-ţi spun ce limpezimi, frumuseţi, legi şi preţuri... noi (vorba lui Arghezi) găseşti pe tăpşanul acela. Învăţământul nu trece, după cum se ştie, prin zodia lui cea mai fastă. Păgubaşe pe termen lung şi cu anvergură a daunelor este societatea în întregul ei, plus fiecare în parte: climatul social se urâţeşte, năclăindu-se în vulgaritate şi ţopenie, profesorii ne mulţumesc prin oboseală, rutină, dezinteres, neinformare şi pe părinţi şi pe ucenicii... diavolului, elevii înşişi au să plătească îndesat şi ascuţit, cronic şi acut nu peste mult timp, atunci când va trebui să intre în viaţă, să creadă că există o competiţie corectă, o distribuţie gândită a locurilor de muncă, dispuse pe paliere diverse de la economic la cultural. 


Cât despre al doilea proiect de lege, amintit mai sus, pe care nu-l mai numesc dintr-o jenă... sanitară, nu văd raţiunea lui decât în zona afluenţilor la bugetul costeliv spre inaniţie al ţării. E tragicomic să vezi cum finanţa publică îşi trage firişorul de viaţă numai din îndesirea şi mărirea impozitelor şi taxelor ca şi din beneficiile cele mai vechi, cum se spune, profesii din lume. 

În rest, aceleaşi interminabile monoloage şi expuneri publice de anatomii şi prinţipuri, precum şi, din păcate, tot de egal insaţiabilul apetit de bâlci şi scandal, de can-can şi privit prin gaura cheii, al atâtor sute de mii de sfrijiţi intelectual, contemporani de-ai noştri. Ä‚ştia sunt... anonimii cei mai vocali, fiindcă este legiune numărul celor care aştern cărbuni dintre cei mai negri, scoşi din afundul iadului, la grătarul încins pentru unele personalităţi culturale sau pentru câteva figuri de oameni politici, deopotrivă de diabolizaţi şi unii şi alţii. 

Dacă e să socotim, de pe o moviliţă mai săltată şi cu stare mai senină, pentru ce a trebuit noi să suportăm sau să aflăm chiar de Ridzi, de cam mincinoasa afacere cu arme a fratelui prezidenţial, de şpriţul sau nu ştiu ce alt giumbuşluc băsescian? Ä‚ilalţii sunt arhangheli? De ce nu se cârteşte abitir şi unanim împotriva a trei caste (haite, planctoane de viermişori ultrapotenţi prin închipuire şi autoerijare) cum sunt parlamentarii (care vor să instituie tot în ţara asta, de la prezident, la ce le dă prin căpşoarele acelea bălăioare şi dulci, stabilind deopotrivă voturi, principii, tot, tot), mergând spre o republică parlamentară; dar de un regim teocratic, în care popii (nu preoţii) să-şi fluture dirigenţia şi avertismentele, dogmele şi chematul la ordine? 

Aţi uitat de casta judecătorească, de fornăiala lor savantă, ca din creangă cu năucirea îmbulzirii prin toate arabescurile şi labirinturile legilor lor de ei inventate sau aduse din condei ca să-i scape sau să le justifice orice? Iată că avem în ultima vreme şi republica... jurnaliştilor, a celor care cred că dacă necheză, susură, latră zi de zi despre cutare sau cutare, populaţiunea va deveni erectă, deşteaptă în spiritul judicioasei lor călăuziri. Numai patroni, mentori, faruri, bronzuri, autorităţi şi somităţi. Mă simt bicisnic, dragi cititori, printre atâţia coloşi, diriginţi, Pegaşi, Ceahlăi, monştri sacri, universitari cu munte bibliografic sub ei, etaloane de platină. Ä‚sta a fost norocul meu în viaţă, să recunosc, un mare noroc! NICU BOARU

Back To Top