... sau o ţară, ori despre un loc unde nu numai că tineretul - mă rog, segmentul inteligent, cu iniţiativă, responsabil al lui - nu are un cuvânt de zis, dar nici nu este luat serios în seamă. Sau în calcul, e totuna.

O ţară în care decid tot edecurile, vulpoii hârşiţi în rele - securişti, politruci, naiba să-i ştie, să-i numească şi să-i pieptăne - sau cine o mai fi. Nici n-apucă "amărâta” asta de Herta Müller să ia cea mai importantă distincţie intelectuală a lumii, că şi s-a pornit sulfuroasa maşinărie flatulentă a zvonisticii noastre atotalimentatoare: "n-o auziţi cum vorbeşte despre România?”, "Păi, numai de securişti şi de urmărire relatează”, "Asta e nemţoaică, dom'le, nu-i de-a noastră”.

Pot să vă mai dau încă 100 de astfel de propoziţii, toate rele, toate, fără excepţie, sceptice, diminuante, cu bemol la bucurie. Unii dintre... "duri” sunt nume grele. CTP-ul, par exemplu, se leagă numai de afirmaţiile ei din discursul oficial, articulând obiecţii legate de inadecvarea premiului pentru literatură: "Trebuia să ia premiu pentru pace, nu pe cel literar, pentru că n-a făcut nicio referire la misiunea scriitorului, la meşteşug şi alte treburi din acestea”. Şi când se vorbeşte frumos de România, trebuie să dăm curs cârcotaşului demon meschin din noi: "E neamţ, e ţigan, e evreu, e anticomunist, e dizident, e... Goma, e monarhist” etc., etc. Dacă mai adaug eu acum două nume recunoscute pentru contribuţia lor anticomunistă, evident că intru la categoria celor blamaţi.


Îmi asum... cu bucurie. Săptămâna trecută, nu mai departe, Ana Blandiana ("Ohoo!, vai!, lasă-mă, dom'le!”) a primit din partea ambasadorului Franţei un înalt Ordin pentru splendida (în sens etimologic) contribuţie memorială de la Sighet. Alaltăieri, Doina Cornea ("Ohoo!, ohoo!, vai!, vai, lasă-mă, lasă-mă, dom'le!” şi, era să uit, "baba cu căciuliţă”) a primit, din partea aceluiaşi ambasador, aceeaşi înaltă distincţie. Să nu uităm că este ambasadorul Franţei şi că reprezintă o întreagă politică a unui stat, nu vorbeşte în nume propriu, este Franţa şi nu... Galapagos. Distincţia nu este de colo, nici cumpărabilă. Nu este nici politic anticomunistă, pentru că Franţa rămâne în continuare... "goşizantă” în structurile ei de adâncime. Onoarea n-a căzut pe Vanghelie, de exemplu, şi nici pe Boc, n-a luat-o nici vreunul din ziariştii şi comentatorii care au spuzit în ultima vreme, prezenţe vocale cu bulbuci ale unui neant de mâzgă fremătătoare ca a vulcanilor noroioşi de la Buzău.

Să repetăm, care va să zică.

Un Nobel (chiar dacă e al unei... nemţoaice şi "antiRomânia”), două distincţii de onoare pentru o "sclifosită”, o "miorlăită”, şi pentru "moartea pe uliţă”, "băbătâia cu fular pe cap”. Lăsând deoparte jena cu care transcriu mizeriile atât de vehiculate si care au intrat adânc în panoplia uscată şi săracă, altfel a atâtor milioane de concetăţeni ai noştri, de ce oare nu simţim că suntem luaţi în seamă pentru reala înzestrare, pentru inteligenţa şi creativitatea românească. Cârtim şi iscodim răul cu voluptate masochistă. Verbele negaţiei şi ale lipsei sunt cele mai răspândite. "N-avem”, "nu suntem ca...”, "ehe, la ăia...”, şi dăm din cap cu amărăciune, tânguindu-ne pentru nenorocirea de a trăi în ţara asta. NICU BOARU

 

Back To Top