Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Un antropolog, într-un articol din „Dilema veche”, de săptămâna aceasta, citând celebra „ce caută neamţu în Bulgaria, domnule?” radiografia problema „neamţului” în mentalul colectiv românesc de astăzi. Dintr-o dată şi la scară generală. Abrupt, ca o terapie de şoc. Chiar, ce să caute „neamţul” aici?

Nimeni nu i-a apreciat - pe saşi, nemţi, şvabi - când au fost lângă noi, printre noi, nimeni n-a invidiat şi dorit - după ‘46, adică după instaurarea luminii şi a civilizaţiei, a republicii izbăvitoare de toate relele şi înapoierile - rosturile lor temeinice, curăţenia, ordinea, soliditatea, stilul auster, disciplina; nimeni n-a clamat public, împotriva măsurilor lui Ceauşescu de a-i vinde ca pe nişte lucruri dispensabile, văduvind ţinuturile sterpe, pietroase pe care le grădinăriseră ca olandezii şi elveţienii, de prezenţa lor discretă şi mândră, fermă şi bravă, curată şi respectuoasă de tradiţii.

Nu ne-au stat în coastă, dar nici nu ne putem simţi prea bine, cu geamparaua, izmenele pe sârmă în curţile cu garduri ştirbite şi cu găini pe jumătate chele, auzind de peste deal bâzâitul monoton, dar rodnic al tractoraşului german şi sacadarea de ceasornic a unei vieţi şi colective, şi individuale demne, sobre înălţate de acea etică catolică a muncii oneste şi profitabile. Au plecat, în locul lor au intrat mârţoagele costelive, purceii înnoroiaţi, calabalâcul furluat, căruţa deschiolată, fustele şi lipsa seculară a curăţeniei ale unei ginte nu chiar pogorâte de la divul Traian.

Şi-acum, Gigi şi Maricica ronţăie vocabulele humanoizilor cu leptop, cum că („da, tu, să mor io!”) ne trebuie nişte nemţi. Citat! Parol! Ce să ne facă nemţii, ce să vindece, ce să instaureze, ce să aducă, ce să înlăture? Pe ei i-am întreba(t) cumva? Se spune că, odată, demult (ca-n poveste), riga germană („nemţălăul”, cum îl alintau după '48 Brucan şi ai lui, prin Scânteia, iar prin anii ‘60 alţii, dintre care unul, bătrânel zâmbitoriu şi bâţiitoriu nu vă este chiar necunoscut) l-a întrebat pe arhitectul german cu care începuse să occidentalizeze târgul cu dughene al Bucurescilor: „cum ţi se pare, domnule arhitect, viaţa aici, în regat?” „- Bună, majestate, numai că prea mult scuipat pe jos şi tot timpul p... mo-tii”.

Fapt relatat de regele Carol, în însemnările sale şi întărit de mărturiile a doi martori. Am vrea noi să vină şvabii cei puternici şi blânzi ca nişte uriaşi bonomi, nemţii aceştia trudnici, simpli, monotoni ca mersul unui ceasornic; nu s-au adaptat perfect în Germania - care nici nu era Germania, acum sute de ani când au venit ei aici -, dialectul, pe de-o parte, sentimentul de castă, naţionalismul celor de la baştină împiedicându-i să reintre lin şi neted într-un firesc al rubedeniei şi apartenenţei.

Sar puţin la o întâmplare recentă din Bucureşti. Una banală, deci grăitoare la maximum. Pe o stradă, nevoiaşă ca tot ceea ce e în Capitală, bordată cu căsoaie înfumurate, nesimţite sau în paragină, o gropişniţă ca o alveoală lunară, mascată de apa ploii, făcea să se rupă elemente ale direcţiei la zeci de maşini. Pur şi simplu, muncitorii tăndăliseră, fuşăriseră, mai şi furaseră ce furaseră, au crezut că au încheiat treaba şi au plecat.

Maşini căzute într-o rână, pagube, timp pierdut, nervi, înjurături. Căutaţi ca să dea seama pentru pocinog, - de altfel atât de comun că nici nu-l mai observi dacă nu eşti păgubaş - muncitorii de la firma vreunui Dambulea sau Carancioc s-au dezvinovăţit cu o ingeniozitate de prozator sud-american.

Nostimada pentru care vă pomenesc fleacul de mai sus stă în faptul că, după relatarea cuiva, netrebnicii ăştia şi cu maistoraşul lor, bătând politichia cu o băuturică în faţă, şi înjurând, după o bună tradiţie, guvernul, invocau cu năduf, nu ajutorul celui sfânt, ci, bănuiţi! intervenţia mântuitoare a lui Hans şi a lui Dietrich. „Ne trebuie nişte nemţi, ce mai!”. Repet: pentru ce ne trebuie? Risc să par naiv, tâmp, desuet, repetitiv, anost. Spuneţi-mi cum vreţi. Ce să ne înveţe sau ce să facă în locul nostru? Ce nu putem noi şi pot ei?

Nu izbutim să nu fim hoţi, leneşi, ticăloşi în cheie minoră, gargaragii, gagii, ţambalagii, fumişti, fomişti dacă nu vin ei? Şi de ce să vină, să ne batem joc de ei, să-i trădăm cum am făcut-o în 1918, în 1944, că i-am socotit bestiile umanităţii (că au votat 80%, în 1933, pe Hitler), că i-am nemurit, noi şi superinteligenţii de la Kremlin, în zeci de filme în care ciobanul valah sau utecistul Vania, înarmaţi primul cu o ghioagă străbună şi al doilea cu o praştie, distrugeau divizii întregi de tancuri ale proştilor ălora de nemţi, că i-am vândut ca pe viţei, cântând „noi de-aicea nu plecăm” în timp ce toţi sau aproape toţi dintre odrăsliţii nomenclaturii troglodite îşi cărau anatomiile sleite de băutură spre Occident?

Îi vrem nişte slugi, vidanjori, roboţi, drenori, nici măcar antrenori de muncă, inteligenţă, punctualitate şi civism. Am avut în faţă, acum mai mult de zece ani, oportunitatea de a intra în colaborare cu uriaşul concern Mercedes. Intervenise, cu succes, Ion Ţiriac. Urma să producem, la noi, subansamble sau să avem chiar o linie de montaj. Ceva asemănător cu ceea ce Volkswagen deschisese în Cehia. Nu era puţin.

Scrobeam şi un blazon, ba chiar îl cream. Înalte considerente de stat, motive de siguranţă naţională - stânga cea săracă puită în jurul şi apărată de prezidentul zâmbitor de atunci nu a primit tantiemele, comisioanele pe care nu înţelegeau să nu le aibă - au făcut să n-avem aici emblema miracolului automobilistic Mercedes. Ne-am procopsit cu fraţii... de jantă latină de la Renault. Nu se făcea să trecem prea brusc de la Pobeda hurducată la confortul capitalist înalt. Vă amintiţi, apoi, de secvenţa de la inundaţii în care nişte secături se tâmpeau şi mai abitir cu basamac la crâşmă, iar militarii le făceau diguri şi le împrejmuiau chirpiciul mizeriei lor moştenite din zeci de generaţii tâmpite de lene, ignoranţă şi furt? D-aia să vină nemţii? Tot ei să rezolve dosarul cu mia şi ceva de morţi de la revoluţie, să spargă puroaiele din justiţie, să-i facă mai puţin obraznici pe politicieni, să pună sirene la ceasurile deşteptătoare pentru milioane de trândavi şi taclagii împenitenţi?

De ce să vină Helmuth şi să nu avem avatar de domnitor cu o strajnică nuia pentru derbedeul valah, pentru putoarea parfumată cu Chanel, pentru fandosita de Miţa, pentru obosiţii nemuncii care tot cer şi tot aşteaptă.

Întâlnesc mereu ipochimene care pretind lui Constantinescu, lui Iliescu, ăstuilalt de asemenea, să se sacrifice, să creeze, să implementeze, pentru că ei, ştiţi dvs., i-au votat. N-au votat şi n-au să voteze... ştiţi dvs.! Mereu s-au prezentat cam 30%, în timp ce toţi ăilalţi, „scârbiţii”, dezgustaţi de politică, se înghesuiau la munte, la grătare, lăzi cu bere, învârtind chindia şi deplângându-şi soarta că nu sunt „dincolo”, unde „uite, dragă, ăia are 3000 de euro pe lună, pe când noi, care l-am votatără pe Constantinescu, n-avem nici o sută”. N-au votat nici un Constantinescu şi, am curajul să spun că mint ca nişte tembeli veseli şi tragici în acelaşi timp, când mai şi pomenesc de dragul lor pentru... „nemţii” dintre români, pre numele lor în veci pomenit, Coposu, Raţiu... . Nişte... nemţi, cu ceva englezesc în ei, dar, în fond, nişte români de toată isprava, demnitatea şi curăţenia morală.

Nu nemţi la timona politică ne trebuie, ci o schimbare straşnică în fibra morală şi în credinţa în sentimentul existenţei ale unui întreg popor. O vlagă nouă, şi care să pulseze în inimă şi în minte, nu în nădragi. NICU BOARU

 

Back To Top