Am împlint 20 de ani de tranziţie spre nicăieri. O aniversare tristă şi mohorâtă. Plină de necazuri, de tristeţi şi de teamă, justificată, pentru un viitor foarte sumbru. Cei 20 de ani în care răposatul Brucan ne prorocea că vom traversa un deşert al disperării au trecut, dar fără să ajungem să punem piciorul pe pământul făgăduinţei.
Acum 20 de ani s-a întâmplat o minune. Au fost interpretări, discuţii, analize şi tot felul de savanţi şi-au dat cu părerea asupra celor zile. Unele au fost apropiate adevărului, dar cele mai multe se dovedesc bazaconii, deoarece între 16 şi 21 decembrie 1989 s-a întâmplat ceva care depăşeşte puterea de analiză a celor care stau la căldurică şi îşi dau cu părerea despre cum a fost acolo! Fapt ce dovedeşte iarăşi cât de limitaţi şi idioţi pot să fie chiar şi cei mai „deştepţi” dintre savanţi.
Cum să priceapă nişte firoscoşi ca ei, şoareci de bibliotecă, cum şi de ce au ieşit oamenii în stradă?
În istoria omenirii au mai fost astfel de momente în care un om, un grup minuscul au reuşit să răstoarne nu numai imperii, ba chiar istoria acelor vremuri. Să ne referim doar la naşterea Domnului Iisus. Cât de mare era puterea Imperiului, cât de puternic era controlul „sistemului” din acele vremuri... Cât de mult a dorit Irod să-l descopere pe noul Împărat şi să-L înlăture, deoarece, în neghioba sa, Irod credea că-i este ameninţat tronul său vremelnic! Nici uciderea pruncilor, nici recensământul şi nici tentativa de a-i păcăli pe magi nu au mai avut cum să mai schimbe ceea ce trebuia să se întâmple. Iată că istoria s-a scris cu toată potrivnicia vremurilor.
Peste alte câteva secole un alt om avea să răstoarne un imperiu care cucerise o mare parte a planetei. Cu mâinile goale. A fost Gandhi! El, desculţ, cu o togă simplă a îmbrăţişat un copac şi a spus că violenţa este semnul neputinţei! Şi a învins un imperiu uriaş!
În România, între 16 şi 21 decembrie s-a redescoperit puterea cea fără de sfârşit a lui Dumnezeu. Au fost zile şi nopţi în care nimeni nu ştia că va învinge. Zile şi nopţi în care fiecare secundă, ficare minut, fiecare oră sau zi ar fi putut să fie ultimele. Dar oamenii au ales: Vom muri, dar vom fi liberi! Am fost acolo, am fost printre cei de pe stradă şi mi-a fost teamă, ştiam că pot să mor, dar speram şi credeam că libertatea va fi a celor care vor rămâne în urma mea şi a celor care erau alături de mine. Ştiam că nu avem putere, că sistemul este incomparabil mai puternic decât noi, dar mai ştiam şi altceva. Că sistemul represiv, ceauşist, comunist, de tip feudal, nu are cum să mai supravieţuiască acelei cumplite încleştări. Îşi dovedise adevarata faţă. Dar şi neputinţa. Mai ales în noaptea de 21 spre 22 decembrie.
Nu a găsit o cale spre reformă, spre dialog sau pentru a-şi recunoaşte crimele. Şi a comis altele. Nu am fost mulţi! Dar nu a contat deloc. Acolo exista o stare de nedescris. Moartea şi frica nu mai aveau ce ne face. Unii au cedat şi s-au retras, alţii au fost arestaţi. Penatru alţii viaţa s-a încheiat pe caldarâmul de la Universitate. A fost cea mai teribilă noapte din istoria acestei ţări. Din acea noapte s-a născut ziua de 22, când nici un sistem, nici Securitatea şi nici milioane de ceuşişti nu mai aveau ce să mai facă! Niciun politician nu are dreptul să se afişeze în intervalul dintre 16-22 decembrie şi să vorbească despre aceste zile şi nopţi. Ele au fost ale acelor nebuni, ale celor care au ales riscul suprem: de a-şi pierde viaţa! Ei nu au făcut politică sau doctrine. Şi nici ideologii. Vroiau libertatea!
Măcar zilele dintre 16 şi 21 decembrie ar trebui să fie scutite de asaltul politicienilor! Fie ei şi bine intenţionaţi sau de mare valoare.Rămâne destul timp, în restul anului pentru ca politicienii să se dea în stambă, dar nu vă atingeţi de 21 Decembrie! Nu a fost, nu este şi nu va fi în veci al vostru!