Nu ştiu cât de bune semne abia-nceputul an le are. "Canicula frigului de afară” - cum spunea o neroadă într-o secvenţă de la Ştiri, nu ştiu de ce inclusă, pesemne ca să arătăm cât suntem de ignoranţi, de amărâţi - ca şi furnicarul şi măcinişul grijilor multe şi mărunte ne-au împiedicat să tâlcuim sau să dăm în bobi despre ce va fi.
„Modelatorii” noştri: „bastoana” Firea
Poate n-am avut nici timp să-i ascultăm pe imparţialii comentatori, analişti, sociologi, actori, vedete de toată mâna şi... picioarele, care s-au exercitat, cu logoree şi nevricale, cu multe luni înainte de runda electorală. Dacă-mi permiteţi o mică pauză în... idee, v-aş reaminti, pentru cei care aţi văzut, o scenă simptomatică pentru... dezinteresarea, obiectivitatea "modelatorilor” noştri. Să nu mai vorbim de calitatea lor morală şi umană.
Duduia Vrânceanu-Firea, asemănătoare prin temperament cu "incendiata” Miţa Baston (că tot îl sărbătorim zilele acestea pe Caragiale) îl are pe Ciuvică (peşte de calibru mare, nu-i aşa?!) la o partidă (scuze!) de mărunţit şi tranşat, de plătit poliţe (puteţi umbla la una din vocale...) din partea inamicilor gingaşului musiu Voiculescu. Şi, printre altele, "bastoana” noastră, pomeneşte suav, en passant, de o vizită (pantaloni culoarea oului de raţă!) a prezidentului şi de o indicaţie, pe care chipurile ea a auzit-o, dată de consilierul prezidenţial cameramanului: "vezi să nu pui camera pe mâinile preşedintelui”. Uşor, tandru chiar, Miţica noastră, după cum îi e... firea, făcea o aluzie nu chiar necunoscută la o anumită maladie, defect, scăpătare, beteşug - ziceţi-i cum vreţi - al preşedintelui.
Peştişorul-cetaceu ciuvicesc sau o lady mereu la post
Nu-i aşa? Prezidentul era în alegeri "beţiv, curvar, hoţ”, ca să folosesc "arabescurile” şi neologismele retoricii de campanie ale celorlalţi. Nu era chiar un semn de olimpiană seninătate şi obiectivitate din partea duduiţei, care-i dădea în felul ăsta multă apă tulbure la moara stricată a peştişorului-cetaceu (?) ciuvicesc. Simptomatic pentru vremurile purulente pe care le trăim era însă altceva: duduia Firea, târnuită o dată în ochii a sute de mii de telespectatori de un Voiculescu intrat grosier şi imprecativ în studiou, avea - în momentul în care atingea cu sfiiciune coarda defectelor altora - mama moartă de două zile. Cruciţi-vă! Nu numai că vin la serviciu când puteam să mă ocup de cele creştineşti şi sufleteşti, ci matracuca îşi rotea girofarele oculare la modul acela încondeiat inimitabil de Pleşu, îşi lăţea zâmbetul spre rânjet şi se alinta într-un pamfleţel ştirb ca raţa mută în deşert. La câteva zile, nenorocirea o lovea din nou, prin moartea soţului. Milostiva şi greu încercata lady era din nou la post (-ul de veghe, pesemne în secara răposatului mare romancier Salinger) prefirându-şi umoarea acidă şi stomacul etic neînghiţitor de multe.
„Prea am râs destul”
D'ale mahalalei româneşti! Ce vreţi, nu putem scăpa cu una (ca asta de sus!), cu două, peste noapte sau prin nu ştiu ce reforme economice. Nu m-am îndepărtat, dragii moşului, de la ceea ce vroiam - şi intuiaţi - să vă spun în prima frază. Acum când peisajul politic - ca să mă exprim elegant, în fond o platitudine cu ciulini şi niscaiva mogâldeţe de pământ - este frământat şi colorat de presimţirea şi chiar pregătirea unor dislocuiri la vârf - mai ales în PSD -, şi când concluziile echipei de experţi ai FMI şi UE nu au fost dintre cele mai mângâioase cu putinţă, trebuie să luăm în calcul şi ipoteza, ba chiar soluţia unei austerităţi necesare. Vorba aceluiaşi Caragiale: "prea am râs destul”. Ne-am plâns de 20 de ani încontinuu şi cu tremolo de artă dramatică despre nenorocirile, handicapurile, mizeriile guvernărilor succesive, fără să percepem - de satisfacţii sau bucurii, nici atât! - şi câştigurile, avantajele, uneori nemeritate, nemuncite. N-are rost să le detaliem sau să le înşiruim exhaustiv.
Proiectele vacanţiere ale mitocanului român
Se miră străinii de uriaşul număr de căsoaie, vile, maşini de lux, sacoşe îndesate la Viena, Paris şi Roma. Nu ne mai convin demult concediile la Predeal şi Mamaia, strâmbăm din nas.
Mergeam şi eram mulţumiţi, înainte de '89, pe malurile bolovănoase ale Teleajenului, de exemplu, sau la amărâta de Amara. Acum nici Europa nu mai intră în proiectele vacanţiere ale mitocanului român; vrea în Egipt, Tunisia, Dubai. Ne-am simţit ofuscaţi când un expert european ne-a tras puţintel de urechi, amintind de faptul că nu ne mai convine deloc Dacia (pe care o aşteptam 7 ani altădată), vrând Mercedes cu orice preţ, de orice preţ.
Dănţuiala pe vulcan
Din sentimentul acesta al nepăsării hlizite şi chiar al inconştienţei dănţuielii pe vulcan au descins apoi şi celelate: degradarea, violentarea, vulgarizarea limbii, cultul expedientelor sau al câştigurilor uşoare (prin şmecherii balcanice, moşteniri, nepotisme, profituri clientelare), dispreţul colosal faţă de valorile şi... valoarea spiritului românesc. Li se adaugă mitocănia, ţâfna agresivă, prezumţia omniscienţei... şi multe altele pe care le cunoaşteţi mai bine decât mine. Să începem să ne limpezim, moderăm şi raţionalizăm în ambele sensuri, care sunt de fapt unul. Adică, să devenim mai lucizi şi mai cumpătaţi. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea