Pe zi ce trece ni se năuriesc visele... Nu vedem, nu întrezărim, de niciunde, o brumă de speranţă. De la stat? Ce glumă bună! De la politiceni? Greu de crezut! De la autorităţi? Care-s alea? Din moment ce trei sferturi dintre români habar n-au dacă au sau nu măcar un sectorist pentru strada lor?! De la patroni? Nici vorbă! Măcar să îşi menţină afacerile şi, odată cu ele, personalul angajat. Şi lista este tare lungă.
„În România sucesul nu are succes!”
Un adevăr cumplit. Spus de un mare duhovnic. Român! Un om despre care nu se vorbeşte, nu se ştie, şi nimeni dintre cei care, cică, ar fi responsabili cu păstrarea identităţii noastre naţionale nu a simulat minimul gest de a pune în atenţia ţării existenţa acestui Sfânt! În schimb, au exitat cretini care-l voiau, musai, pe Eminescu în calendar!
10 lei pentru un an pe front!
În România or mai fi trăind câteva sute de foşti veterani de război. Oameni în faţa cărora toţi cei de astăzi ar fi trebuit să ne închinăm şi să le mulţumim pentru că - fiecare în felul său - ne-au apărat şi că au luptat pentru acest colţ de lume. Ei bine, dincolo de culoare politică, de ştăbărime, de magnaţi, moguli, politicieni sau ce se mai afişează acum pe sticla televizoarelor, prima pagină a ziarelor sau pe la radio există veteranii de război. O zi de front, un ceas pot fi cu greu înţelese dacă nu ai fost acolo! Nici măcar cele mai şocante filme sau cele mai bune romane dedicate ororilor războiului nu pot face decât să ne dumirească, un pic, asupra a tot ce presupune participarea noastră, ca oameni, ca fiinţe, într-o confruntare armată. Când fiecare zi, fiecare clipă pot fi ultimele! Ei bine, cum credeţi că îşi respectă statul român veteranii de război? Acordându-le o indemnizaţie de 92 de RON lunar şi un spor, mizerabil, batjocoritor şi prin care îi umileşte: 10 RON pentru fiecare an de front! Dacă sărmanul om a fost timp de patru ani pe front (cât a ţinut „frontul” pentru români), în mare sa milostivenie, statul român se îndură şi scapă alţi 40 de lei! Ne mai mirăm de ce totul merge atât de prost, de haotic, de anapoda? Într-o vreme în care nimeni nu mai respectă pe absolut nimeni!
Sondajul lui peşte prăjit
Mai marii din Justiţie au de gând să pritocească un sondaj despre cum sunt văzuţi distinşii magistraţi. Alte seminarii, congrese, conferinţe, dezbateri – musai pe la Sinaia sau Herculane – în care se vor toca bani grei. Între timp, justiţiabilul, neşcolit, needucat şi care habar nu are care-i sunt drepturile elementare, darămite cum să-şi firitsească expozeul, probele, dosarul, pledoaria etc, dar care mai are frică de Dumnezeu, bun simţ şi respect... aşteaptă să i se facă dreptate. Şi va aştepta degeaba! De la cine să o primească? De la un sistem în care absolut nimeni, nici măcar un magistrat (din circa 7.000!) nu a refuzat plata pentru luna în care nu a mişcat un pai?!
De la cei care au salarii de 120-150 de milioane de lei vechi lunar şi spun că nu pot să-şi premieze colegii (pentru ceva care seamănă a „cincinalul în 4 ani şi jumătate”?) pentru numărul mare de dosare rezolvate - oare ce calitate or fi avut ele? – doar pentru că „este recesiune”! Şi, vai ce trist, că nu le pot asigura fruntaşilor-în-întrecerea-pe-ramură şi „alte forme de recompensă”! Îmi este teamă să nu fiu nevoit, vreodată, să cer în instanţă cine ştie ce drepturi. Aş renunţa din start. Aşa cum fac şi alte milioane de justiţiabili! Nu cred şi sunt foarte convins că nu toţi magistraţii sunt corupţi, leneşi, netrebnici sau nepăsători faţă de problemele celor pe care-i judecă. Dar mă tem cumplit de altceva: de faptul că „băieţii buni” stau în aceeaşi cloacă şi mizerie cu toţi aceia despre care spunem că sunt „băieţii răi”. Şi dacă lucrurile ar sta aşa numai în Justiţie tot ar fi bine, dar este un cancer generalizat. La toate nivelele, activităţile şi profesiile!
P.S. Ca să vedeţi pe ce lume trăim, noi românaşii: am fost avertizaţi că factura pentru întreţinere aferentă lunii februarie „va fi cea mai scumpă întreţinere din istorie şi, probabil, cea mai mare din Europa!” A auzit cineva despre vreo demisie sau să fi schiţat cineva gestul minim de a-şi cere scuze? Eu nu!