Ca un făcut, mai tot poporul nostru are nostalgii. Unele hilare („Era bine pe vremea comuştilor!” „Era mai bine pe vremea lui Antonescu” etc...) care ţin de o mitologie semioficială. Am avut nostalgia galantarelor ticsite – pe vremea „aialaltă” –, acum avem nostalgia unui stat atotputernic, salvator, unic şi în rol de frate mai mare care să vină să ne rezolve problemele. Doar că Big Brother acesta pe care-l tot aşteptăm are nenumărate năravuri. Toate deşucheate şi greu de recunoscut: fumează, bea, fură, este jegos, leneş, mincinos, hoţ, violator, codoş... ce mai, are cam toate năravurile posibile, gândite şi neînchipuite.
Cam aşa ar trebui să se simtă oricare amărăştean din ţara asta: contribuabil şi - întotdeauna - prezumtiv atentator la fericirea unei hidre atotcuprinzătoare şi demonică: statul! Aflaţi la extremele unei dihotomii devastatoare, am traversat atât etapele istorice, cât şi marile momente, destul de rare, printr-o abilitate ridicată la rang suprem, şi anume aceea de a te fi... descurcat! Că am fentat mersul istoriei. O mare minciună în care ne complacem şi amăgim cu mare talent de multe secole, dar cu mai multă osârdie în ultimii 20 de ani!
Iată că am avut recent un spectacol (încropit pe fugă şi inabil) regizat cu prea mare stângăcie de către maeştrii de sunet, zgomote şi lumini care – momentan - nu se văd, nu se ştiu, dar au scos, cu mare talent de prestidigitatori, din jobenul stacojiu o altă marionetă. Numai bună de prostit poporul: Victor Ponta! În rol de primadonă nu a fost nimeni altul decât nea Nelu. Plin de vervă şi ghiduş nevoie mare, nea Nelu a dovedit că are – la cei 80 de ani – mai multă energie decât turme întregi de scopiţi şi asangvini care tot fojgăie prin politroaca dâmboviţeană. Rezultatul Congresului a confirmat pentru vecie brandul „Ion Iliescu”, dar şi nostalgia Tătucului. Concepte şi nostalgii pe deplin active şi eficiente pe ţărmul Dâmboviţei. În acest context jocul de glezne al PSD Prahova nu a făut decât să confirme că dincolo de aparenţe se fac şi se desfac alianţe, trădările sunt „fapte de arme” şi, musai, de „mare vitejie”! Discursul, fie el şi aparent, ideologia, dezbaterea politică au fost uitate cât ai clipi. Imediat s-a ajuns la chestiunii deloc depărtate de „ba pe-a mă-tii!” sau „lua-i-aş gâtu-n brişcă!”. Semn că prin jungla politică este mare fierbere şi că mult râvnitul ciolan este din ce în ce mai pirpiriu.
În această imensă ţigănie, discursul de adio al lui Ion Iliescu a reprezentat şi o necesară revanşă a acestuia faţă de toţi „copiii” săi politici: Petre Roman sau Adrian Năstase, dar şi la adresa prostănacului care l-a trădat! Nemaivorbind de ocazia de a călca pe gâtul „unora” care l-au marginalizat pe creatorul PSD. Discursul triumfalist, dulceag-înţelegător, de bunic sfătos nu a putut să aducă miasme de trandafiri. Nu a făcut altceva decât să se simtă, şi mai dihai, duhoarea din politica noastră. Un discurs prin care a lăsat o grea moştenire lui Ponta. Care - din rolul de lider al Marii Stângi din România - va bate uliţele satelor prăfuite sau înglodate în noroaie, va asculta poveştile triste ale şomerilor sau plânsul celor obidiţi şi care au fost, cândva, temelia unei politici de stânga devastatoare şi atotbiruitoare.
P.S. Respectând scena, scenariul, tema, decorul etc, multe alte partide din România pot juca, tot cu afişul „Sold out” la casă, această piesă.