Vremuri opace, schiloade de ideal si de anvergură. Un fumuriu şi o mâzgă interzic privirea spre mai sus şi picură chemări de dispariţie. Dar nu metafizice sau liric – bacoviene („chemări de dipariţie mă sorb”), ci dizolvate în regrete: că n-ai dispărut... pe orizontală, hai-hui prin Europa, tentând oportunităţi materiale, sau, pentru cei juni, hotărârea netă de a pleca din ţară. Iar ca să adopt un ton de romanţă lăcrămoasă - cine a făcut bine: cine a rămas? cine a plecat ? – nu-mi stă la îndemănă.

Nu sunt nici animat de energetisme sociale, nici măcinat de abulii sau reverii oblomoviste. Ştiu şi că pe-aiurea producţia de covrigi pentru cozile de câine s-au micşorat dramatic; după cum sunt încredinţat că nu are cum să nu ne ocolească la nesfîrşit primăvara. Şi „dincolo” se vieţuieşte superficial, strict material şi consumistic; fără altitudini, cultură, elevaţii, apăsat de rigorile deloc blânde ale unui trai – cu ştaif, nu-i vorbă – fără grandioase bucurii. În concluzie: nu-i uşor pe pământ!

În pitorescul nostru parohial (ce hoţ sunt!) mai observabilă, mai gravă şi parcă mai greu reversibilă nu este atât zăpăceala guvernului; bâjbâiala lui; incompetenţa, chiar. Ele, beteşugurile, pot fi mascate, diminuate, contracarate prin alte măsuri, prin corecţii sindicale, prin sarcasme televizive, printr-un frison tectonic al massei româneşti intrate într-o stare de luare la cunoştinţă mai severă a situaţiei. Mai responsabilă.

Cu un plus de gravitate se înfăţişează, deci, situaţia opoziţiei din România şi, mai ales, a primului partid care ar fi putut să reprezinte o opoziţie articulată, o împotrivire făţişe. Nici prin visele negre nu ni se înfăţişa împrejurarea unui PSD teşit, piticit,... peticit rupt, tras de mârţoage şi bidivii obosiţi în patru puncte divergente deodată. De la un partid numeric copios, îndoldorat (şi) de figuri muncitoare, oneste, remarcabile profesional, am fi aşteptat şi baricada opoziţionistă, şi pe cei care ar fi putut să administreze corecţia necesară a închipuirii unui liman plauzibil pentru o Românie istovită şi sărăcită.

Trecând peste unanim resimţita decepţie provocată de congresul jignitor de unilateral interesat, nu poţi să nu vezi cum concluziile negative se „torc” în continuare, după cum nu poţi să nu observi premisele noi pentru un ”mâine” foarte îngrijorător. Nu era originală sau şocantă prezumţia că indiferent de rezultatul alegerilor – şi la care, repet, s-a deturnat un sumar de teme necesare – vor urma tot felul de dezerţiuni şi divorţuri.

Cu bâlciul aferent şi cu pumnuiala „italiană” de vigoare. Tot neşocantă era şi prezumţia că nici Ponta nu avea cum să reprezinte geana de nou şi infuzia regeneratoare într-un partid năclăit în afacerlâcuri şi bizantinisme, aservit feudal unui suzeran resentimentar şi limitat, susţinut, paradoxal, de tensiunile interne dintre  interesele boşilor hilari şi ţepeni – Vanghelie şi Mitrea de exemplu – care aveau manivela şi revelionul la dispoziţie. Pornirea motorului de partid şi divertismenul aducător de voturi. Imaginile de la televizor nu i-au avantajat şi nu-i servesc nici acum. NICU BOARU

Back To Top