Legea creştină a iubirii (XIII)

Noi nu putem şi nu îndrăznim măcar cu gândul candoarea, pentru că ştim cât de puţin puternici suntem într-ale virtuţii. Dar ne ia poate “prisosul inimii” pe dinainte şi de aceea stăruie teama pierderii de măsură şi a pierderii legatului cu sfinţenia, tot aşa după cum bine ştim că nici fremătătoarea viaţă n-o putem, din capul locului, da la o parte, şi astfel este cu putinţă şi osteneala noastră să sufere în căutarea cu scrisul a purităţii, în viaţa asta păcătoasă, de la părinţii noştri Adam şi Eva încoace, dacă ne îngăduie Domnul să ajungem, dacă nu noi, măcar alţii care vor citi acestea şi altele, la puritatea celor căutate aici. Numai că, după cum îşi aşterne omul aşa doarme, iar drumul până la cele neprihănite, măcar să ne ajute Domnul a le pricepe din vorbe, tot de viaţa omenească este ocârmuit şi a cărui zvăpăială ne duce la tot felul de abateri, încât, nu de puţine ori, nevinovăţia este ceva definitiv pierdut sau stăruitor într-o margine îndepărtată. Şi-atunci, fiindcă nu se poate să te abţii de la linsul degetelor când umbli la borcanul cu miere iar sfinţenia e musai un dar al vieţii celei dulci, zicem şi noi că puritatea ţine de toate ale vieţii şi stăruie laolaltă, în credinţa noastră creştină, cu cele de care am pomenit, ca fiind sacrificiul ecleziastic şi Trupul Domnului care este şi omenesc, adică vieţuitor între cele ale lumii, prin care de viul câtă frunză şi iarbă al credinţei ne apropiem, ca de unul ce este însăşi creştinătatea.

Biserica este locul desfăşurării vocaţiei trinitare a divinităţii prin  dogma ce cuprinde legatul tainelor prin care Dumnezeu este în lume. Trupul lui Hristos este cuprinderea tainică, mărginită pământeşte, în totalitatea Treimii aşa încât, la rândul Său, Mântuitorul este toţi oamenii. Biserica şi Trupul lui Hristos, amestecate fără să se amestece. Fiind cea prin care Tainele se desfăşoară, Biserica mereu evidenţiază omenescul lui Hristos, dar în acelaşi timp se desparte, prin chiar Taină, de lumea aceasta. Trupul lui Hristos însă, cel care suntem cu toţii, este înainte de toate Biserica, cea căreia El îi este Mire.

Faptul că percepem pe de-o parte Biserica şi pe de altă parte Trupul Mântuitorului este o consecinţă a felului acestei lumi de a fi. A însăşi vieţii noastre duale şi pre-Treimice. Dar, aşa cum spuneam mai sus, noi luăm această viaţă ca pe ceva  ce ne conduce către candoare aşa încât şi în cazul percepţiei Bisericii şi Trupului, chiar dacă lumea intervine şi ne îndepărtează de la privirea, pe care o numim identică, asupra celor două, totuşi nu condamnăm imediat nici lumea, nici viaţa, nici aşa-numita realitate în care trăim.

Pentru că atunci când vorbim despre esenţa credinţei creştine, viaţa însăşi evidenţiază mai curând Biserica şi tot viaţa relevă faptul că Hristos, până la Înviere, a trăit printre noi în chip omenesc.

Asta înseamnă, mai curând, că Biserica şi Hristos sunt cele care se pot pronunţa asupra vieţii însăşi. Viaţa noastră nu face decât să sublinieze că, în fapt, Biserica şi Hristos cuprind în sine viaţa şi lumea aceasta şi că limitele lumii noastre nicidecum nu sunt ale acestora. Numai aşa lumea şi felul nostru de a trăi capătă un sens. Pe de altă parte, atunci când omul, prin viaţa şi lumea lui, caută să cuprindă în sine Biserica sau să în-omenească peste măsură Trupul Domnului, cu atât mai mult acestea fi-vor mai tainice şi mai apropiate în esenţa lor. Trupul lui Hristos apare astfel încă şi mai evident ca împlinitor al vocaţiei trinitare pa care divinitatea o desfăşoară ecleziastic. Şi cu atât mai mult este perceput ca Trup, tocmai ca urmare a lumii, a vieţii, a omenescului de a veghea limitele în încercarea de a-L cuprinde, înţelege, defini şi poate, prin sminteală, de a-L depăşi. Tot astfel Biserica impune Tupul Mântuitorului cu atât mai mult cu cât temporal, după o măsură lumească a timpului şi prin implicare în chiar viaţa imediată a credincioşilor şi nu numai, vine să-şi assume începuturile, deci şi mărginirea vieţii fiecăruia.

Prin sacrificiul ecleziastic şi Trupul lui Hristos, credinţa creştină provoacă lumea însăşi şi viaţa şi ceea ce numim viul. Credinţa conduce astfel viaţa către propria ei consistenţă poate prin însăşi consistenţa provocării finitudinii lumii însăşi, a lumii aşa cum o percepem noi.

Esenţa credinţei creştine ca ceva ce ţine de sacrificiu dar şi de Trup viu tăinuieşte viaţa, chiar în sensul de a o ascunde, în aceeaşi măsură în care o manifestă. Am descris astfel întreaga manifestare a creştinătăţii, dar asta numai şi numai pentru că “Dumnezeu nu are de pierdut nici un om”, aşa încât viaţa, netăinuită şi eternă, stăruie şi survine în simplisima rugăciune. Taina manifestă a vieţii, prin creştinătate, constă în aceea că viaţa fără de moarte este accesibilă. Iar candoarea credinţei care ne poate lăsa vii prin iertarea întru sfinţenie are ca esenţă rugăciunea. Simpla rugăminte adresată lui Dumnezeu.

Numai pornind de la această candoare a credinţei prin rugăciune ne putem apropia de ceea ce viază în credinţa creştină. Fireşte că atunci când ne gândim la creştinătate, ne gândim, aşa cum am mai spus-o, la sacrificiul divin, la coborâre şi înviere, la a-plecare, adică, într-un cuvânt, la întrupare. Dar încercăm, de asemenea, să ne apropiem de modul în care survine, în esenţa credinţei creştine, acea taină manifestă a vieţii ca Biserică şi Trup a lui Hristos.

Şi această taină manifestă este, acum abia, prilejul cel mai bun să ne întrebăm asupra credinţei. Aşadar, ce este credinţa?