Toţi ştiam – şi ştim! că delicatul bandit şi proletarul filozof capitalist Brucan a mai zis o vorbuliţă, el, cel de stânga, comunistul criminalogen de la şefia Scânteii din anii 47-50. O sintagmă cu care potcovea neamul românesc: „stupid people”! Grijulia noastră memorie a evacuat-o uşurător ca un laxativ. Adică, lăsându-ne în laxitatea noastră cea dintodeauna. Tandreţea brucaniană nu ne-o mai amintim. N-o mai vezi pe Didina, pomenind-o cu sarcasm implicit la un chiolhan la iarbă verde, în timp ce pendulează cu împroşcări furculiţa încununată de ghioaga unui mic: bine a zis, Brucan, săracul...

Trăgând linie, deocamdată şi pentru azi, nu poţi să scoţi nicio concluzie, pozitivă sau neagră, şi nici să te antrenezi într-o configurare de perspective posibile. Negre sau roze. Starea de fapt nu-i şi starea naţiei sau o fi, în părţile ei esenţiale, vorba clasicului, dar pe care nu le pot distinge nici măcar grosso modo.

Datele elementare de acum, ştiute de toţi cei treji, lucizi, responsabili (cu ei, cu viaţa cetăţii, cu lumea mai mare în care ne inserăm şi ne înserăm) sunt cu un diez mai sesizabile decât ale întregii Europe: o conducere aservită, anihilată total de o baghetă perceptibilă, dar devenită brusc invizibilă, o mediocritate de şes cu bălării, o emasculare a opoziţiei capturată şi dezagregată de interese, mafii şi daraveri de clopotniţă, neunită (sau neconvergente - pentru că sunt două, PSD şi PNL) la vârf, dar sudată de un ţel comun, reprezentată de complexul program economic şi social „Jos Băsescu”, o populaţie vitală în draci (vezi maneaua, divertismentul trivial, ratingul uriaş al emisiunilor de scandal şi pornografie) dar şi vlăguită, astenizată, nu de primăvară ci de neîncredere, teamă, decepţii, frustrări.

Nu-i o veste nouă şi nici minunată ceea ce spun acum. Mai grav este că nici măcar apropierea Sfintelor Sărbători nu ne prinde într-un elan de curăţie sufletească, tot atât necesar(ă) ca şi văruitul caselor şi dereticarea exterioară. Ne indignăm că nu ştiu ce ambasador a mai zis ceva despre ţigani (prostindu-ne noi pe noi, în faţă şi agresiv, uitând stigmatele încasate şi... adoptate din partea acestei stirpe), discutăm cu salivaţii despre statutul academic al prezidentului, lăsând toate proastele facultăţilor de încropitură şi seminţe ronţăite să râdă cu revărsări de muci, ori ne consumăm extrem de inteligent şi profitabil timpul şi creierii la anumite televizii cum se cere imperios lui Băsescu să arate buletinele de analize medicale. Fiindcă „naţia vrea să ştie”.

Naţia ar trebui să ştie altele. A uitat – dacă a ştiut vreodată - cine a fost, dar în adevăr, fără mitografii sau autoflagelări. Nu prea ştie nici cine este, obligată din 1938 să tot schimbe obiectul idolatriei simulate. Când Regele, când Căpitanul, când Mareşalul, când tovarăşa Ana, când masculinele Luca, Dej, Ceauşescu. Las deoparte pe Marx, Lenin, Stalin. Îi mai las (deocamdată!) şi pe ceilalţi trei din cel de-al doilea act, mai aerisit, de după ’90 al tragediei comuniste. Tragedie neoptimistă! Şi – că era să uit şirul! - nu ştim nici ce vrem. Socialism, capitalism, neocomunism cu faţă umană, capitalsm valah, socialism balcanic? Vrem, de fapt ce nu vrem sau ce nu ştim: ce vedem pe la televizor şi spre ce ne dirijează, subliminal(!) înţeleptele oficine ale unor bărbaţi cristalini şi de o ageră inteligenţă mediatică.

NICU BOARU

Back To Top