Îmi revine în memorie des această imagine dintr-o capodoperă a dramaturgiei caragialiene. Ştiu că ştiţi la ce se referă şi la toate trimiterile pe care poate să le conţină. Ca imagine pentru lumea noastră minoră, bălţată, căzătoare cu slin inaparent şi ştaif mototolit, se potriveşte mănuşă.

O mănuşă dintre acelea făcută nu din pielea porcului care într-o celebră poveste se transformă într-o frumoasă creatură umană.
Monopolizată de discuţia jignitoare şi deloc productivă (să zicem şi... moral) din jurul măririi salariilor profesorilor (de fapt, mărire doar a... salariului profesorilor în vârstă şi a celor universitari, deci, exact acolo... unde nu e cazul şi unde prilej de înnoire şi de aport nici nu poate fi vorba), nu ai spre ce să îţi îndrepţi atenţia în ceea ce se numeşte umflat „actualitate românească”.

Ce să-ţi reţină atenţia? Există relief, crize majore, succese, dezastre? Nici onoare, nici ticăloşii di granda, un amestec de şmecherie, „tunuleţe”, „turnuleţe” (ţigăneşti, evident), intrare în hibernare a reflexelor civice şi a nervului etic. O frivolitate, o can-can-istică (scuzaţi!) de Mizil, o invazie mâloasă de staruri ştirbe de talent şi chelboase de personalitate. Umflarea până la exclusivitate a problemei şcolii româneşti nu trădează, în fapt, nici un interes real din partea oficialilor.

Paradoxal, nici din partea... profesorilor! Unii vor voturi, „vreau să mă alegi, stimabile!”, vorba lui Caţavencu, alţii vor numai salarii. Proiectul Ecaterinei Andronescu (scuze, am eu ce am cu această tomnatică păpuşă Barbi cu ochelari, altoită cu maleficul Chuki, pe care o văd seară de seară, zeci de minute, pe trei-patru posturi, încât mă întreb, ea, ca intelectual, când mai citeşte?) şi al lui Năstase îi priveşte doar pe profesorii universitari din Parlament. După ce şi-au votat pensia, şi-au mai „tras”, pentru sfertul profesoral dintre ei (sfertodocţii) şi hălci deloc costelive de arginţi. Să numim asta cinism? Alt soi de mizerie morală?

Back To Top