Schingiuitorul de copii Marius Frumuzache a apărut, din nou, în faţa instanţei. A fost al treilea termen de judecată, care a coincis cu a treia tergiversare. Nu îşi angajează apărător, i se dă avocat din oficiu, cere prelungirea detenţiei în arest, îşi declară nebunia – totul pentru a scăpa de momentul în care zăvorul camerei cu optzeci de deţinuţi din penitenciarele supraaglomerate ale patriei se va închide în spatele său, lăsându-l singur cu puşcăriaşii.
Acolo, Marius Frumuzache nu are nici o şansă. Marea majoritate a deţinuţilor au, acasă, copii. Au fetiţe ca şi copila penetrată de Marius. În penitenciar începe, cu adevărat, iadul.
Prima senzaţia va fi frica.
Deja trăieşte emoţii de pe hol, atunci când, încătuşat, este împins de gardian către celulă.
Înăuntru, dintre paturile aglomerate, apar figuri încruntate, tatuaje, cicatrici, feţe întunecate, pumni şi picioare. Va fi târât de păr, poate tăiat superficial, să nu moară, doar să sângereze puțin.
Într-un final, Marius va ajunge, cu ficatul deformat, în faţa şefului de cameră.
De obicei, şeful de cameră este întruchiparea tuturor capetelor în gură, penetrărilor anale şi maltratărilor medievale existente.
Fişa postului îl obligă să îl umilească pe noul venit, eveniment care trebuie să reprezinte un exemplu pentru celelalte animale încarcerate. Am auzit că, uneori, şeful de cameră urinează pe noul venit, în semn de Wilkommen an Bord.
Dacă bobocul este vreun criminal, beneficiază, numai în primă fază, de o pedeapsă mai blândă, pentru că se apropie de valoarea liderului (de obicei, şefii de cameră sunt vieţaşi condamnaţi pentru crime).
Însă, atunci când în faţa criminalului condamnat pe viaţă va apărea timidul sociopat Frumuzache, care a dat buzna, mişeleşte, peste nişte fiinţe nevinovate, faţa şefului de cameră va înregistra câteva transformări semnificative: lui Frumuzache i se va părea, atunci, că trăieşte un moment istoric: inventarea sadismului.
Am enumerat, pe scurt, câteva dintre motivele pentru care Frumuzache preferă pereţii camerei cu două paturi din arest, decât celula de puşcărie. De aceea amână, de aceea se dă acum nebun. Pentru că arestul sau ospiciul sunt variante cu adevărat fericite, comparativ cu anii de stat capră care i se deschid, voluptoşi, înainte.
Am participat ieri, alături de organizatorii unei acţiuni paşnice de civism, la cel de-al treilea termen din procesul lui Frumuzache.
Dragoş Pătraru şi Bogdan Stoica, cei doi colegi care s-au gândit să organizeze această manifestare paşnică, au invitat ploieştenii să se alăture demersului. Înţeleg de la Fido că peste optzeci de persoane şi-au anunţat prezenţa pe mijloacele de socializare. Ştiţi câţi au venit la acţiunea civică din Ploieşti, din faţa Tribunalului PH? Vreo zece inşi. Pătraru spunea că ar fi fost 16. Ok, fie 16.
Cu alte cuvinte, ploieştenii au dat „Like” pe bloguri sau Facebook, adică sanchi, au avut atitudine, după care nu s-au mai trezit să vină şi la proces.
Întâmplarea seamănă cu povestea unui unchi al nevesti-mii, care era sindicalist la „Fero”. Înainte de închiderea fabricii, acum peste zece ani, muncitorii au stabilit, în curtea fabricii, să se deplaseze la Prefectură pentru a protesta împotriva închiderii întreprinderii. Au plecat 200 de la Fero, iar în faţa Casei Albe au ajuns zece inşi, care, probabil, s-au dus la un şpriţ, că erau prea puţini ca să mai facă pe nebunii.
Au fost azi, prieteni, care mi-au spus că demersul lui Pătraru este pueril, fără finalitate. Alţii că ceea ce a făcut Fido se numeşte presiune asupra justiţiei. Am fost întrebat de ce m-am dus acolo, că oricum instanţa va judeca cu măsură şi profesionalism cazul.
Păi, este simplu: nu am fost numai pentru instanţă. Sunt convins că Frumuzache va fi condamnat la o pedeapsă grea. În Justiţia română, nu aici se fac măgăriile. Găinarii şi violatorii, în faţa acuzelor atât de evident demonstrate, sunt pedepsiţi.
Scapă ieftin interlopii şi, în general, cei care au foarte mult bani. Pentru aceştia, în mod ciudat, instanţa găseşte soluţii maleabile - cunosc cazuri de cămătari care au ieşit după trei ani pentru LCM. Adică lovituri cauzatoare de moarte.
Iată câteva motive pentru care am fost acolo:
- Am fost acolo pentru a blestema, public, un ticălos.
- Am fost acolo, alături de cei prezenţi, pentru că opinia publică trebuie să iasă din inerţie. Poate că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se va demonstra în România şi atunci când un poliţist nu poartă centura, dar îţi dă ţie amendă pentru asta, sau când o cireadă de burtoşi vinde telefoane furate în centrul oraşului, fără ca oamenii legii să ia atitudine.
- Numai prin astfel de acţiuni magistraţii vor deveni mai atenţi, în general, atunci când iau decizii, nu doar acum, când Frumuzache şi-a declarat fapta, devenind, pentru judecător, doar un antrenament de drept procedural penal.
- Am fost acolo pentru ca nenorociţii care mişună pe străzi frecându-şi scula printre femei şi copii să fie descurajaţi, odată cu protestul public, în a-şi mai duce la bun sfârşit erecţiile psihopatice.
- Am fost acolo ca să spun oricărui m-ar fi întrebat, văzându-mă îmbrăcat într-un tricou alb, că sunt şocat de ceea ce s-a întâmplat, că sufleteşte sunt alături de amărâţii de părinţi şi copii care îşi trăiesc drama.
- Am fost acolo pentru că am simţit nevoia de a protesta împotriva nesiguranţei de pe stradă, pe care o trăiesc şi eu, şi familia mea.
- Am fost acolo pentru ca autorităţile să devină mai responsabile atunci când îşi exercită meseria, fie că ea se numeşte magistratură, poliţie sau încărcător-descărcător la serviciul de gospodărire urbană.
- Nu ştiu, eu cred că, pur şi simplu, trebuia să fiu acolo.
Nu m-am simţit bine atunci când cunoscuţii sau chiar prietenii au rânjit, etichetându-mă drept unealta lui Pătraru care, desigur, a vrut să-şi facă imagine, să iasă în evidenţă, alături de Fido, să le crească traficul pe bloguri, după care să se masturbeze, extaziaţi, juisând pe statisticile din trafic.ro
Prieteni, mă doare fix acolo unde îl va arde pe Frumuzache. A trebuit să fiu acolo, asta am simţit. Aşa cum mulţi trebuiau să ajungă, dar au preferat doar să dea Like şi să se culce la loc.
Că ei nu au acasă copii de violat sau prietene de băgat în boscheţi, numai amărâţii ăia de părinţi aveau.