Despre crizele de tantrum s-a scris foarte mult în ultimii ani, dar în continuare întâlnesc părinți care îmi solicită ajutorul pentru a rezolva această problemă: „De ce se poartă așa? Cum îl fac să mă înțeleagă?"

În momentul unei crize de tantrum nu îl poți face să înțeleagă că e greșit cum se poartă, că ar trebui să se oprească, fiindcă nu poate. În interiorul lui nu găsește resurse pentru a se calma. Totodată, în acel moment, capacitatea lui de înțelegere a consecințelor este complet redusă.

Crizele de tantrum apar atunci când sistemul nervos al copilului este suprasolicitat iar în corpul lui a fost eliberată o cantitate enormă de hormoni ai stresului.

Este important de înțeles că rolul acestor hormoni este esențial în dezvoltarea ulterioară a copilului și fac parte din bagajul genetic. Fără acești hormoni copilul nu ar fi în stare să înțeleagă când se află în fața unui pericol și nu ar fi capabil să facă față pericolului. 

Tantrum - „Dar ce pericol? Că nu e în niciun pericol, sunt cu el?" 

În primii ani de viață, cortexul prefrontal - cel care este responsabil cu planificarea, anticiparea, structurarea, ordonarea, gândirea în general - este în curs de dezvoltare, astfel că expresia "să te pui la mintea copilului" este cheia rezolvării acestei situații. 

Cum te poți pune la mintea copilului? 

În primul rând, este important de menționat că aceste crize de tantrum apar în situații diverse, de la stări de foame, oboseală, dureri fizice, până la momente în care copilului îi este frică de ceva și nu se simte înțeles și ajutat sau trăiește o frustrare care pentru el este intolerabilă în acel moment și nu își poate exprima supărarea altfel. 

Chiar dacă tu, ca adult, analizezi situația și consideri că exagerează, în acel moment pentru micuțul de lângă tine trăirile sunt îngrozitoare, senzațiile fizice sunt copleșitoare și nu poate înțelege ceea ce îi spui din postura de adult. 

Păstrează în minte următoarea analogie. Un adult și un copil stau în fața unui gard. Adultul fiind mai înalt, vede dincolo de gard întreg peisajul pe o distanță foarte mare, copilul în schimb, fiind mai mic de înălțime, vede doar gardul din fața lui. Cine are dreptate? De la înălțimea la care sunt, amândoi au dreptate…

Va putea oare copilul să îl creadă pe adultul care spune „În fața noastră sunt dealuri, grădini, copaci. E totul verde și frumos?”. Nu, nu va putea.

Însă care credeți că va fi reacția copilului dacă adultul îi va spune „Înțeleg că de la înălțimea ta nu vezi cât de frumos e dincolo de gard. Vrei să rămâi jos să vezi gardul sau te iau în brațe să vezi ce se află în spatele gardului?”

Te cred și te înțeleg când spui că "nu mai știi ce să faci"!

Dificultățile în gestionarea crizelor de tantrum și senzația că orice ai face copilul nu se liniștește se află în modul în care noi ca adulți ne gestionăm propriile emoții.

  • Cum te împaci cu furia ta?
  • Ce faci pentru tine când îți este frică de ceva?
  • Cât de important e pentru tine când corpul îți transmite semnale de oboseală?

Iar modul în care noi, ca adulți, ne gestionăm propriile emoții este inspirat din modul în care părinții ne-au învățat ce să facem cu emoțiile noastre.

  • Ce atitudine aveau părinții tăi când ceva te supăra?
  • Cum te ajutau ei să îți stăpânești frica 
  • Ce sugestii aveau când erai obosit(ă)?

Pentru un părinte este îngrozitor să se pună la mintea copilului, dacă propria copilărie a fost îngrozitoare și statutul de copil a fost unul de care abia aștepta să scape,iar pentru un copil este îngrozitor când simte că părintele nu are disponibilitate emoțională să îl înțeleagă și să preia controlul situației cu empatie și compasiune față de neputința lui.

Ca psihoterapeut cred că nu avem nevoie de cărți și cursuri de parenting care ne învață când, cum și în ce fel să ne purtăm cu copiii noștri. Oricât de bine intenționați sunt autorii care prezintă metode, și oricât de ca la carte am încerca să gestionăm situația, copilul nu ascultă doar cuvintele noastre. Copiii sunt capabili să înțeleagă dincolo de cuvinte, din tonul vocii, din postura corpului, din privirea părintelui. Aceste capacități sunt înnăscute și stau la baza relaționării noastre. 

Ca om cred că mai presus de orice ar trebui să punem starea noastră de bine în relațiile cu cei dragi. Îți recomand cu căldură o autoare foarte dragă mie, Harriet Lerner, care prezintă în cărțile ei cum putem să ne împăcăm cu propriile emoții ca să trăim o stare de bine și conectare armonioasă în relațiile noastre.

Psihoterapeutul Maria Diana Drăghici este contributor la Actualitatea Prahoveană. Blocul Mariei este AICI, iar pe Facebook o puteți găsiți AICI 

 

Back To Top