În timpul Revoluţiei franceze s-a strigat: "Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte”. Peste ani şi ani, în România, în locurile unde chiar A FOST Revoluţie (nu mişcări populare, nici „evenimente”, nu lovitură de stat sau cine ştie ce alte născociri), avea să se strige: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Ce mai avem acum, ce a mai rămas astăzi din aceste două MARI lozinci-strigăte ale OMULUI aflat sub cruntă asuprire?

Moartea dispreţuită

Iniţial s-a renunţat la acea determinare care spunea „sau moarte”. Deschizându-se larg drumul spre o mare ameţeală. Nu oricine, după o Revoluţie, mai este dispus să-şi asume moartea aşa de uşor. Ce am pierdut? Nevrând să murim, am ales compromisul. Doar ca să trăim. Dar cum? În ce condiţii? Mai ales noi, şi cu atât mai abitir după ce în Maica Rusie sovietizată a fost introdus conceptul de „Revoluţie continuă”. „Dispoziţia”, vrerea pentru (şi de) a muri, nu mai „dădea bine”. Regimurile care ne-au condus erau libere să facă orice din moment ce absolut NIMENI nu îşi mai asuma un concept unitar, un ideal care să presupună o asemenea balanţă, fie ea şi atât de fragilă, dar care să asume, ca parte integrantă, moartea. Aşa am rămas doar „Liberi, Egali şi Fraţi”. 

Doar liberi

La finele deceniului 8, după căderea imperiului sovietic şi prăbuşirea societăţilor „multilateral dezvoltate”, am descoperit că şi sintagma „fraternitate” ascunde ceva putred, ceva care nu este aşa de bun. Că nu putem să fim fraţi! Nefiind „fraterni”, ne-am autoînstrăinat de semenii noştri! Ne-am izolat unii de alţii! Tot aşa de rău ne duhneşte şi conceptul de Egalitate. Egali ca oameni, egali ca esenţă existenţială. Uite-aşa, am rămas doar Liberi. Bine... spunem că suntem Liberi... Dar de ce? Ca să facem ceva. Dar ce anume? Ce se face şi ce reiese din Libertate, din acea Libertate haotică, pustie, spoliată de orice altă normă? 

Ultimul rateu

În haosul contemporan se vede foarte clar că excesul de autoritate (tiranie, despotism, autoritarism - spuneţi-i cum vreţi) dar şi anarhie sau autarhie - nu au condus nicăieri, niciodată, la nimic bun. S-a pierdut esenţa umană, s-a pierdut noţiunea de jertfă şi ce-i mai grav noţiunea de dăruire. Au fost proslăvite alte cele: preţ de cost, marketing, political corectness, discriminare pozitivă, echidistanţă sau alte concepte care, aplicate prost - dacă nu foarte prost - au dus lumea de azi la derivă şi într-o fundătură care pare fără ieşire.
Noi, ca români, am avut momentul de glorie al Revoluţiei. Acesta nu a fost pe 22 decembrie 1989, ci în zilele cuprinse între 16 şi 21 decembrie! Ce a fost pe 22 decembrie era o consecinţă a stricării, a defectării uriaşei maşinării în faţa celor care au strigat „Vom muri şi vom fi liberi!”. Acea maşinărie infernală a dat ultimul şi fatidicul rateu. O maşinărie care avea ca scop primordial distrugerea fiinţei umane şi transformarea ei într-un număr de ordine! Aflat perpetuu la „dispoziţia organelor”!

Râsul lui Brucan

Dureros este că astăzi, la finele lui 2008, vedem că „omul nou” a supravieţuit cu brio eternei noastre tranziţii. S-a multiplicat şi se simte bine mersi în acest capitalism de cumetrie. Că spoiala de aderare la U.E. nu acoperă rănile, durerile noastre se vede acum; se simte amarnic prin casele românilor. În viaţa celor care au devenit cetăţeni de mâna a doua pentru restul europenilor. Ne-am izolat de restul lumii europene şi nu (ne) este bine. Oare acestea să fi fost speranţele noastre acum 19 ani?
Bref. Nu de alta, dar nu ştiu pentru ce am parte de un coşmar cumplit: aud in ce în ce mai des râsul lui Brucan după ce ne-a spus că avem nevoie de 20 de ani ca să descoperim democraţia!

Back To Top