Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

revoluție sau lovitura de stat decembrie 1989
  • La 34 de ani de la evenimentele care ne-au schimbat traiectoria social-politică, opiniile istoricilor, ale analiștilor sunt încă împărțite și chiar confuze despre evenimente, iar din cele ale oamenilor simpli se disting zeci de teorii.

1. Revoluție, în sine, înseamnă schimbarea unui regim social - politic pe căi pașnice sau violente. Așa că, vrem sau nu vrem, tot revoluție se numește ceea ce s-a petrecut în perioada decembrie 1989 - mai 1990.  Oamenii fac confuzie între revolta civică/populară și fenomenul de revoluție. În genere, pentru fluența discuției termenul de revoluție se poate folosi informal pentru orice fel de revoltă sau răscoală cu accente violente.

2. Lovitura de stat presupune răsturnarea bruscă – prin mod pașnic sau, de cele mai multe ori, violent – a ordinii constituționale sau a liderului autoritar unanim acceptat până atunci de către eșalonul 2 al elitei politice (militari sau lideri politici de rang inferior). De obicei, câțiva militari preiau puterea și impun o dictatură militară ori  un lider civil controlabil în locul celui vechi.

Revolta nu exclude însă și lovitura de stat. Ele pot merge împreună dar și separat.

Aceeași situație se petrece și la evenimentele din decembrie 89 din România.

Revolta populară

O revoltă populară justificată izbucnită într-un oraș mare (Timișoara), dar marginal, care nu poate fo reprimată prin mijloace clasice (scutieri, gaze lacrimogene, tunuri de apă), dar nici letale (folosirea muniției letale și a tehnicii de luptă a Armatei era ilegală, chiar potrivit Constituției RSR) și care se extinde în Capitală și în alte câteva orașe mari. Evident cheia de boltă a întregului proces o constituie mișcările din București, centrul de comandă al regimului supercentralizat.

Într-o singură noapte, după lupte de stradă ce au durat câteva ore, centrul Bucureștiului este curățat temporar de manifestanți folosindu-se ilegal și nelegitim armament letal care provoacă decesul a 49 de persoane și rănirea gravă a peste 600.

În dimineața zilei de 22 decembrie '89, însă, mulțimea de muncitori de pe marile platforme industriale, înfuriată de măcelul petrecut în timplul nopții, năvălește în centrul Bucureștiului și, suplimentată de mulțimea bucureștenilor (aproximativ 100.000 de persoane), se îndreaptă spre sediul CC, considerat centrul puterii ceaușiste.  

Trădarea/autosalvarea structurilor

Șefii structurilor de forță (Securitatea, Armata, Trupele de Securitate, Miliție) se confruntă cu o dilemă morală existențială în dimineața de 22 decembrie 1989.

«Să folosească forța letală ca în noaptea de 21-22 decembrie, dar de data aceasta împotriva unei mulțimi de 10 ori mai mare ori și care era ușor indentificabilă ca fiind din rândul clasei muncitoare, nu „indivizi declasați și scandalagii“?»

Ministrul Apărării, gen. Vasile Milea, se împușcă în piept pentru a se „indisponibiliza“ și a evita coordonarea masacrului.

Generalii s-au gândit că acest lucru i-ar fi măturat instituțional și chiar fizic de pe scena istoriei și atunci au aplicat ceea ce au considerat ei ca fiind cea mai potrivită metodă de a NU se opune presiunii populației înfuriate, dar nici comandantului suprem, Ceaușescu, pe care l-au dus cu vorba.  

Au transmis trupelor de blocare (scutieri sau militari MApN) să nu ia nicio măsură împotriva mulțimii de oameni. La scurt timp  - în jurul orei 10.15 (după alte surse la 11.00) - au început să retragă trupele de pe străzi, iar vehiculele Armatei au început să afluiască spre ieșirile din București, spre bucuria oamenilor.

Asupra acestui aspect încă nu e clar cine e dat ordinul din partea MApN. Unii martori spun că Vasile Milea ar fi ordonat ca trupele să nu reacționeze în fața populației și să se retragă în liniște, înainte de a se împușca. Alții afirmă că generalul Ilie Ceaușescu, unul dintre adjuncții ministrului, ar fi dat aceste ordine după autoîmpușcarea lui Milea, din motive diferite, temându-se că trupele vor fraterniza cu protestatarii. Alte surse indică pe Stănculescu drept autor al ordinului.

La 13.30 proaspătul ministru, Victor Stănculescu, ordonă retragerea în cazărmi, dar ordinul viza alte trupe (4 unități) chemate de dimineață în Capitală, nu cele care se retrăgeau deja de la ora 10-11.  Deci era un haos total la comandamentul militar instalat în sediul CC-ului.

Abandonarea dictatorului = Lovitură de stat?

Ceaușescu s-a trezit la ora prânzului cu Piața Palatului plină de oameni care au intrat nestingheriți. Dispozitivele forțelor de ordine dispăruseră, zecile de TAB-uri ale Armatei nu mai erau, scutierii cu căști albe de la Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS – viitorii jandarmi) plecaseră. Lumea forța ușile ușile grele ale Comitetului Central. Nimeni nu mai încerca să protejeze clădirea. Doar câțiva ofițeri ai Direcției a 5-a care s-au pierdut prin mulțime.

Panicat, Ceaușescu cere sfatul noului ministru al Apărării, generalul Stănculescu, care îi oferă doar soluția evacuării, pe ideea de a lăsa mulțimea să-și facă de cap, de a obosi, pentru ca ulterior să revină liniștiți la butoane.  

Astfel, Ceaușescu pleacă precipitat la 12.08 cu elicopterul prezindențial către vila de la Snagov. Simbolic, decolarea elicopterului prezidențial de pe clădirea CC a reprezentat abandonarea puterii. Plecarea comandantului suprem a fost, de altfel, foarte convenabilă pentru șeful Armatei, care scăpa de o problemă. El se strecoară șchiopătând (avea piciorul pus în ghips) prin mulțime, pentru a căuta o mașină care să-l ducă la sediul ministerului.

Trasul preșului de sub picioare /Lovitura de stat

La ora 14.10, tot în data de 22 decembrie 1989, generalul Stănculescu a ordonat unităţilor militare (Nota telefonică 39) să se retragă în cazărmi și că vor fi executate numai ordinele transmise de conducerea MApN. Practic, Ceaușescu e lipsit de atribuții asupra Armatei.

Ceaușescu mai face o ultimă încercare de la Snagov sunând pe la județe să caute un sprijin solid până se liniștesc spiritele în Capitală. El nu mai contează deja ca factor de putere. În momentul în care a decolat de pe CC el a devenit un om obișnuit. Cel care deține din acel moment toată puterea în capitală și în întreaga țară este ministrul Apărării.

Transferul Puterii

Nu sunt probe că ar fi existat un complot pus la punct, dar cu siguranță ministrul Stănculescu știa de marginalizatul, dar moderatul, Ion Iliescu ca un așa-zis pretendent la șefia partidului comunist de câțiva ani, și deci cel mai nimerit să ducă republica socialistă pe drumul reformei inspirate de Gorbaciov în URSS. Nu cunoștea nimeni, mai ales un militar crescut în comunism, concepte vagi precum democrație, alegeri libere, ci urgența era de a ocupa rapid golul lăsat liber de Ceaușescu cu un lider civil, în caz contrar lucrurile riscau să alunece spre anarhie, potrivit mentalității cazone. Ca atare,  l-a chemat să se înființeze la minister și după ce făcut primele aranjamente, Iliescu a fugit la Televiziune să se anunțe. I s-a făcut imediat pârtie și rapid a fost acceptat împreună cu gașca sa (Brucan, generalul Militaru, Petre Roman, Gelu Voican – acesta din urmă s-a lipit de gașcă pe loc) și au început să se substituie autorității ceaușiste emițând decrete, proclamații cu girul Armatei. Băieții cu simpatii moscovite ajunseseră la putere, aveau deja toate frâiele autorității încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie, dar totuși se temeau că le scapă victoria printre mâini.  

Singurii care nu au făcut parte din cercul noii puteri, încă din primele ore, au fost șefii de prim rang ai Securității (DSS), această „nomine odiosa“ a regimului Ceaușescu.  Alții din cadrul DSS și-au depus printre primii omagiile individual.

Fără comunism

Presiunea populară însă nu mai permite continuarea poveștii comuniste și Iliescu și grupul său sunt nevoiți să renunțe la proiectul „PCR reformat“. Este a doua cerință pe care o are mulțimea din fața CC-ului după fuga dictatorului. În rest, mulțimea nu avea alte pretenții și nici lideri, era fericită că a scăpat de Ceaușescu.

În rest, chestiunea cu teroriștii, simulatoarele, haosul de pe strazi și luptele fratricide reprezintă altă poveste și merită amintite, dar cu altă ocazie.

Deci, poate exista revoluție prin revoltă populară însoțită de o lovitură de stat?

Păi altfel cum poate reuși o revoltă populară dacă cel puțin o instituție de forță nu schimbă tabăra?

Cazuistică pe sărite

Pe 14 iulie 1789, revoluția franceză a fost posibilă datorită schimbării de poziție a Regimentului de Gardă Regală (3.600 de militari de elită) care a fraternizat cu mulțimea Parisului. Asta l-a obligat pe Regele Ludovic al XVI-lea la concesii față de forțele progresiste din Parlament care cereau reforme, drepturi civile și elaborarea unei constituții. Astfel că timp de 3 ani Franța a devenit o monarhie parlamentară în locul regimului autocratic de până atunci. Că în 1793 l-au decapitat pe rege și au proclamat republica  (1792) e altă poveste.

Februarie 1866, principele Alexandru Ioan Cuza este trezit după miezul nopții în dimineața zilei de 11 februarie chiar de propriul comandant al Gărzii Domnești ce era însoțit de mai mulți ofițeri și civili. Trupe ale Regimentului 7 de linie erau postate la intrarile Palatului Cotroceni. I s-a înmânat actul abdicării pe care l-a semnat fără ezitare. A fost în mod clar o lovitură de stat militară fără aport popular, deși Cuza pierduse enorm la capitolul imagine în cei 7 ani de domnie atât din cauza loviturii de stat de la 1864 când el dizolvase parlamentul și îl evacuase cu trupe, după exemplul lui Napoleon I.

În martie 1917 Împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei a fost forțat să abdice după ce regimentele de gardă din capitală trecuseră de partea protestatarilor pe care inițial i-au împușcat. Deși țarul era pe front, Capitala, Petrograd, era sub controlul revoluționarilor care cereau reforme, condiții de viață mai bune și o nouă constituție. Liderii politici majori s-au dezis de țar și i-au propus să abdice în favoarea fratelui său care a refuzat. Țarul a semnat abdicarea sub presiunea elitei politice și a evenimentelor, dar nu a fost lovitură de stat. A fost revoluție prin cumularea unor proteste populare masive acompaniate de trădarea forțelor de ordine și lipsirea de autoritate a puterii imperiale.  

În noiembrie 1917 , Revoluția Bolșevică nu a fost o revoltă populară, ci doar o lovitură de stat militară. O mână de militari dezertori îndoctrinați de liderul bolșevic/comunist Lev Troțky au ocupat sediile principale ale Guvernului Kerensky din capitala Petrograd.

Decembrie 1947. Regele Mihai este șantajat să abdice de către prim-mininistrul comuniste Petru Groza, acompaniat de Gherghiu Dej, secretarul PCR și ministru al Industriilor care-l amenință că vor scufunda țara într-un război civil și vor executa câteva mii de deținuți politici, mulți tineri studenți arestați în cursul anului 1947, în special după alegerile din noiembrie 1946. În plus, ca să arate că nu glumesc, liderii comuniști au postat trupe ale Diviziei „Tudor Vladimirescu“ (unitate comunizată formată din prizonieri de război), la intrările Palatului Regal și Palatului Elisabeta, iar legăturile telefonice întrerupte. Este clar exemplul unei lovituri de stat politice fără aport popular organizate de o mișcare politică susținută și dirijată de puterea ocupantă sovietică și surprinzător împotriva unui rege care era extrem de popular.

 Citiți și: ACTUALITATEA LIVE: REVOLUȚIE, DECEMBRIE 1989. EROII NU MOR NICIODATĂ

Back To Top