- La primele ore ale dimineții de luni, 19 august 1991, moscoviții care se îndreptau spre serviciu puteau observa zeci de vehicule blindate și tancuri care se îndreptau spre centrul capitalei.
- Soldații din unele camioane făceau cu mâna oamenilor de pe străzi care se mirau de prezența acestora.
Lovitura de stat pe ritmul „Lacului Lebedelor“
Cei aflați încă acasă deschideau televizoarele și vedeau toate canalele tv cu purici (nu exista emisie), doar pe canalul 1 se difuza opera „Lacul Lebedelor“ de Ceaikovski, ceea ce era semn rău. Ultimele dăți când s-a difuzat „Lacul lebedelor“ în buclă fusese la moartea lui Brejnev (1982), a lui Iuri Andropov (1984) și a lui Konstantin Cernenko (1985), toți secretari generali ai PCUS. În final s-a transmis un comunicat prin care se declara starea de urgență pe teritorul Uniunii Sovietice, anunțând că puterea executivă era de acum exercitată de un Comitet de Stat pentru Situații de Urgență. Se suspenda dreptul la proteste, adunări publice de orice fel, greve, libertatea presei etc.
Ce se întâmplase?
O grupare de bătrâni „brejneviști“ din conducerea guvernului preluase prin forță puterea de la Gorbaciov cu scopul de „salva“ Uniunea Sovietică, iar în același timp încerca arestarea grupării Elțîn care amenința de ceva timp cu secesiunea de Uniunea Sovietică a Republicii Federative Ruse.
Liderii importanți ai puciului erau 8 membri din conducerea de partid și de stat a Uniunii Sovietice: Ghenadi Ianaev, vicepreședinte al URSS; Valentin Pavlov, premier al URSS, Boris Pugo, minstru de Interne, Dimitri Iazov, ministrul Apărării; Vladimir Kriuciokov, șeful KGB; Oleg Baklanov, secretar al Comitetului Central; plus alți doi mai puțin importanți. În fapt, Ianaev, Iazov și Kriucikov, plănuiseră totul. Aceștia doreau oprirea semnării Noului Tratat Unional, pregătit de Gorbaciov de un an. Actul trebuie semnat pe 20 august 1991 între Gorbaciov și republicile sovietice, un act ce garanta autonomie ridicată republicilor, aproape independență și libertate națională, etnică, culturală, suveranitate locală și economică.
Bătrânii puciști intuiau corect că reformele lui Gorbaciov, care nu se mai opreau, vor duce la disoluția Uniunii Sovietice și că libertățile politice odată acordate celor 15 republici sovietice nu vor mai putea fi controlate, nici măcar convinse să rămână în această uniune fondată în 1922.
Puciștii îl puseseră sub urmărirea KGB pe Gorbaciov cu o lună înainte, sub indicativul „110“. Culmea este că microfoanele erau amplasate de șeful bodyguarzilor săi, ofițerul Vladimir Medvedev.
Președintele URSS sechestrat în propria vilă
Puciștii au încercat să-i dea o ultimă șansă președintelui sovietic și o delegație a lor a venit la vila sa din Foros, Crimeea, unde Grobaciov se afla în concediu. Cu acceptul generalului Iuri Plehanov, comandantul Direcției a 9-a (Pază și Protecție Demnitari) a KGB, delegația complotiștilor este lăsată să intre în perimetrul de securitate și ulterior în vila șefului statului. Delegații i-au propus două alternative lui Gorbaciov:
1. Declararea Stării de Urgență pe cuprinsul URSS, ceea ce însemna implicit anularea tuturor libertăților și drepturilor acordate în ultimii 6 ani.
2. Demisia din funcția de președinte al Uniunii Sovietice și numirea ca succesor a lui Ghenadi Ianaev.
Gorbaciov are o ieșire nervoasă, îi înjură și îi dă afară din salon pe delegați. Încearcă zadarnic să sune la Moscova să se convingă că nu e cumva o mascaradă, dar nu era ton la telefon. Puciștii îl sechestrează pe Gorbaciov în propria vilă alături de familie și gărzile personale. Îi decuplează toate liniile de comunicație și antene de recepție, inclusiv la sistemul de comandă nucleară. Alte gărzi KGB fidele puciștilor sunt adăugate în jurul vilei cu ordinul clar de a nu lăsa pe nimeni să părăsească perimetrul. Trupe de grăniceri și de parașutiști de la Comandamentul Apărării Antieriene au fost postate în perimetrul exterior.
Armata preia puterea
Blindatele diviziilor „Tamaskaya“ și „Kantermirovskaia“ și trupele aeropurtate ocupau zonele strategice din Moscova, instituții centrale, locale, centre de comunicații, stații de emisie, sediile televiziunii și ale radioului etc. Alte unități militare sovietice execută aceleași mișcări în capitalele celorlalte republici sovietice, inclusiv în țările baltice. Armata Sovietică preluase în decurs de o oră controlul aproape tuturor clădirilor guvernamentale din țară.
Problema Elțîn
KGB a emis ordin de arestare pe numele lui Boris Elțîn, președintele Republicii Sovietice Ruse pe care puciștii îl aveau sub monitorizare sub suspiciunea rezonabilă că ar fi pregătit desprinderea de URSS a republicii sovietice ruse și că avea deja pregătit un guvern din umbră la Sverdlosk. Și alți lideri ai mișcării sale „Rusia Democratică“ erau vizați de mandate de arestare.
Numai că detașamentul ALFA (anti-tero) al KGB care primise ordinul de a-l aresta pe Elțîn la domiciliul său, de la periferia Moscovei, a eșuat din motive inexplicabile să-l rețină. Comandantul dispozitivului a fost acuzat de trădare și neexecutare a ordinului.
Elțîn a simțit că e momentul său și că minutele sunt numărate dacă nu ia atitudine. După o consfătuire rapidă cu acoliții săi, dintre care unii erau ofițeri KGB sau de armată, decide că trebuie să iasă pe străzi să organizeze un protest masiv împotriva puciștilor.
În fața „Casei Albe“, sediul parlamentului Republicii Sovietice Ruse (simbolul opoziției în fața autorității sovietice), Elțîn reușește să mobilizeze mulțimea de moscoviți, peste 200.000 de persoane, care nu mai doreau să audă de reîntoarcerea la regimul brejenevist, la restricțiile din anii 70. Oamenii au ridicat baricade în jurul „Casei Albe“, împotriva transportoarelor sovietice. Trebuie precizat că Elțîn nu acționa ca un erou singuratic ajuns în fruntea mulțimilor, ci se bucura de loialitatea întregului sistem de securitate al Republicii Sovietice Ruse,(ofițeri de informații, militari, milițieni etc) care nu se mai subordona autorității federale sovietice. El a fost în permanență păzit de bodyguarzi, chiar și atunci când ținea discursuri mobilizatoare în mijlocul mulțimii de protestatari.
Trupele sovietice destul de nesigure, au început să devină apatice și să treacă de partea populației după orele prânzului. Elțîn, urcat pe un tanc, a promis amnistie tuturor militarilor sovietici care nu respectau ordinele Comitetului de Urgență. Ca urmare, o parte din trupele considerate nesigure au fost trimise în cazărmi.
Armata refuza ordinele puciștilor
A doua zi, pe 20 august 1991, puciștii realizează că se confruntă cu o problemă destul de gravă. Restul militarilor refuzau ordinele de a împrăștia mulțimea de civili de pe străzi cu armamentul letal. Trupele miliției și Trupelor Interne, considerate neloiale, nu fuseseră luate în calcul să suplinească rolul militarilor din Armată cu mijloace non-letale (gaze lacrimogene, tunuri cu apă, rețineri).
După amiază Kriucikov (KGB), Iazov (Apărare) și Pugo (Interne) decid să ia cu asalt „Casa Albă“ sub indicativul operațiunii „Grom“ (Tunetul). Pentru operațiunea sunt desemnate detașamentele antitero Alfa (KGB), Vimpel (KGB), trupe VDV de parașutiști, trupe OMON (Miliție), Trupe Interne, trupe ODON, 3 companii de tancuri, un escadron de elicoptere. Operațiunea este apoi amânată, și definitiv abandonată deoarece s-a estimat că s-ar fi soldat cu o baie de sânge.
Asaltul
În ciuda ordinelor de sus, după ce două blindate sunt incendiate de mulțime, un comandant de tancuri fortează - în noaptea de 21 august 1991- barajul creat de populație, urcându-se cu blindatele pe troleibuzele oprite în drum, operațiune care s-a soldat cu decesul a 3 persoane și numeroase persoane rănite.
Eșecul
Era deja ora 8 dimineața, puciștii se întâlnesc la Ministerul Apărării și ajung la concluzia că nu au nicio idee de a ieși din situația creată. Lipsa de reacție și de loialitate a militarilor scoși pe străzi i-a deconcertat total pe liderii puciului. Cei 8 ajung la concluzia că trebuie să apeleze la mila lui Gorbaciov.
„Le lipsea voința politică și dorința de a-și asuma responsabilitatea conducerii țării“, afirma ulterior Viktor Alksnis, deputat sovietic care a susținut lovitura de stat.
Deja instituțiile se dumireau că puciștii nu se bucură de autoritate și au început să joace diferit în povestea aceasta. După ce au văzut ezitarea Armatei și indecizia complotiștilor: Prezidiul Sovietului Suprem declară drept ilegală înlocuirea președintelui URSS din funcție, solicitându-i lui Ianaev să anuleze toate ordonanțele decretate.
O delegație a puciștilor ajunge în Crimeea. Aceștia cer ajutorul lui Gorbaciov, dar sunt refuzați.
După două ore, un avion trimis de Elțîn, ajunge în Crimeea să-l aducă la Moscova pe Gorbaciov.
Realizând că toată tevatura a fost zadarnică, Ianaev semnează ultimul său decret în după-amiaza de 21 august prin care dizolvă Comitetul de Urgență declară nule toate deciziile acestuia.
În noaptea de 21- 22 august 1991 Gorbaciov ateriza la Moscova cu avionul lui Elțîn. Capitala era deja în liniștită, trupele se retrăseseră de pe străzi, viața își reintra în normal. Oamenii încă sărbătoreau victoria împotriva puciului. Dimineața, complotiștii sunt arestați, doi s-au sinucis. Aproape toți au fost eliberați doar după 18 luni de detenție, în așteptarea procesului. Au fost judecați ulterior, din noiembrie 1993, timp de 10 luni pentru ca în final toți acuzații să fie eliberați ca urmare a aministiei decretate de Duma de Stat a Rusiei. Astfel că la 1 martie 1994 cazul era clasat, închis și toți acuzații achitați.
Succesul democrației însemna sfârșitul Uniunii Sovietice
Se spune că Gorbaciov a greșit pentru că după ce a ajuns la Moscova (22 august 1991) nu s-a dus în piața să facă o baie de mulțime cu protestatarii fericiți care i-au salvat funcția printre altele. El a plecat direct la vila sa de la periferie să se odihnească. Poate a intuit corect că după consumarea acestui episod dramatic, colosul politic sovietic e în pragul colapsului. Un al lider avea acum întâietate, un lider care înfruntase „hidra“ brejnevistă, urcat pe tanc, în timp ce liderul de drept stătuse sechestrat într-o vilă de lux, pe malul Mării Negre. Nu avea ce sărbători, nu era victoria lui Gorbaciov, ci a lui Elțîn.
Structura Partidului Comunist era considerată una din cele vinovate de organizarea puciului. Chiar Gorbaciov a reproșat liderilor de partid lipsa de reacție împotriva puciștilor. Ca atare, pe 24 august 1991, Gorbaciov renunță la funcția tradițională de secretar general al partidului comunist al URSS (PCUS), mandatul fiind preluat de Vladimir Ivașco pentru încă câteva zile deoarece președintele Republicii Sovietice Ruse, atotputernicul de acum, Boris Elțîn a decretat suspendarea activității Partidului Comunist pe teritoriul republicii ruse.
URSS începe să se destrame ca într-o centrifugă
Încă din primele zile după eșecul puciului o parte din republicile sovietice încep să-și declare independența (țările baltice chiar înainte și în timpul loviturii de stat). Republica Sovietică Moldovenească pe 27 august, Rada Ucrainei adoptă rezoluția de organizare a unui referendum pentru independență, republicile Azerbaidjan, Tadjikistan, Armenia, Turkmenistan și Kîrgîstan și-au proclamat independența.
Până în noiembrie 1991 mai erau doar trei republici în componența URSS: Rusia, Kazahstan și Uzbekistan.
Pe 8 decembrie 1991, liderii Bieolrusiei, Ucrainei și Rusiei semnau la Beloveja/Beloveșkie acordurile prin care decretau finalul existenței Uniunii Sovietice și se înființa Comunitatea Statelor Independente (construcție inspirată după modelul Comunității Europene) la care erau invitate să adere fostele republici sovietice. Pe 21 decembrie 1991, 11 republici foste sovietice aderau la CSI prin acordurile de la Alma Ata.
Gorbaciov rămăsese președinte peste nimic, mai ales că Elțîn îi trăsese toate preșurile de sub picioare. Pe 25 decembrie 1991, în ziua de Crăciun, Mihail Gorbaciov demisionează, încredințând controlul asupra arsenalului nuclear președintelui Rusiei, Boris Elțîn. Seara drapelul roșu cu secera și ciocan era coborât definitiv de pe cupola Kremlinului și înlocuit cu steagul tricolor al Rusiei, readoptat. Pe 26 decembrie 1991 Sovietul Suprem era dizolvat. Oficial Uniunea Sovietică își încheia existența.
Lovitura de stat a provocat disoluția URSS sau doar a grăbit-o?
Din câte s-a observat, puciștii au realizat aproape 80% din planul propus. Capturaseră toate centrele vitale ale Uniunii Sovietice în primele ore ale dimineții, aveau susținerea a 70% din regiunile administrative și a majorității conducerii republicilor federale. În afară de protestele de la Moscova și Leningrad, celelalte orașe au susținut tacit pe puciști ori au așteptat să vadă cum decurg lucrurile. Dar pentru că imperiul sovietic avea un singur cap, toate chestiunea s-a tranșat la Moscova. Ce s-ar fi întâmplat dacă puciul ar fi reușit? Păi revenirea la sistemul din anii 70, îngheț politic, cenzură ca în vremurile lui Brejnev, doar că economia era deja la pământ, aceasta nu mai putea fi mult resuscitată.
Deci puciul avea șanse de reușită cu anumite condiții. Ca puciștii să fie mai hotărâți, să aibă forțe loiale în stradă și ca Boris Elțîn să fii fost arestat de la bun început.
Aceste 3 elemente au înclinat balanța în favoarea forțelor democratice.
Nimeni nu se aștepta ca peste 200.000 de moscoviți să iasă în stradă și să facă baricade împotriva tancurilor sovietice. Și au acționat astfel nu doar la apelul lui Boris Elțîn, așa gândeau rușii din Moscova în acel moment. Nu mai doreau restricții, pumnul în gură, arestări în miez de noapte, nu mai doreau cenzură, autocenzură, vize de călătorie, presă controlată, etc. Iar soldații trimiși în stradă de puciști nu erau pregătiți, îndoctrinați și dispuși să tragă în semenii lor neînarmați. Erau alte vremuri, nu mai era 1905 la Sankt Petersburg când se trăgea în manifestanți, și nici „21 dec 1989“ la București.
Gorbaciov deschisese niște uși care nu mai puteau fi închise
Gorbaciov deschisese gustul spre libertate și cetățenii au înțeles că nu vor să piardă ce au câștigat în ultimii 6 ani de guvernare gorbaciovistă, chiar dacă asta însemna să piardă ce au câștigat bolșevicii în 1922, acea construcție politico-geografică colosală. Parafrazând pe Maurice Druon, Uniunea Sovietică era cea mai mare, dar cetățenii sovietici nenorociți.
Uniunea Sovietică a fost creată în 1922 din trauma unui război civil pustiitor, prin teroare, crimă și șantaj. A rezistat 69 de ani prin frică, deportări în Siberia, execuții sumare, arestări în miez de noapte, foamete programată, propagandă mincinoasă, prin intruziunea violentă în viața intimă a individului și câte și mai câte metode „rafinate“ de NKVD apoi KGB de control al cetățenilor.
Când sistemul represiv a început să fie îndulcit și apoi treptat să dispară, odată cu reformele lui Gorbaciov „Perestroika“ și „Glasnost“, oamenii și-au recăpătat curajul și au început să vorbească, să citească presă independentă, unii doreau reforme în cadrul URSS, dar cei mai mulți doreau să-și urmeze propriul drum, fără URSS. Balticii când au prins curaj au dorit neapărat independența și au fost primii care și-au obținut-o. Tendințele centrifuge au devenit tot mai pregnante pe întinsul Uniunii Sovietice, în Caucaz, în Asia Centrală, iar procesul era ineluctabil. Cu sau fără reformele lui Gorbaciov, erau toate indiciile că URSS-ul nu mai poate rezista mult timp în construcția sa de atunci. Așa că cetățenii și liderii sovietici și-au ținut respirația trei zile la sfârșitul lui august 1991 și după ce au răsuflat ușurați că au scăpat, au demantelat această construcție suprastatală în doar 4 luni. Balaurul cel roșu nu putea fi îmblânzit, putea fi doar sfâșiat.
Citiți și: OPINII. Alex Policală: Partidul – Ceaușescu - Nostalgia
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- TikTok Actualitatea Prahoveană