Îmi aduc aminte cum, în 1997, când încă se mai zvârcolea partidul domnului Melescanu, ApR parcă se numea, ne-am întâlnit la Madrid. Domnia sa mi-a oferit atunci un post de deputat într-o "zonă” eligibilă contra sumei de 10.000 dolari SUA... Zilele acestea, am citit ştirea că PNL-ului trebuie să-i decartezi acum o cifră mai mică în euro... 2500 euro...
În diaspora românească, pentru a putea să te înscrii ca deputat independent, trebuie să prezinţi, în afară de cele 2000 semnături, şi o sumă ce reprezintă echivalentul a cinci salarii medii pe economie... Ce ar putea reprezenta aceşti bani? O garanţie?
Nu cred. Pentru că, dacă nu câştigi alegerile, banii nu iţi vor fi înapoiaţi... Înapoiaţi sunt cei care gândesc de această manieră încă medieÂvală... În politica românească predomină - încă - tagma jefuitorilor. Ambasada română din Spania aplică pentru orice document o sumă uriaşă, dublă sau chiar triplă uneori în comparaţie cu celelalte consulate, ambasade... Ei o justifică prin acoperirea cheltuielilor de reprezentare.
În curtea Consulatului din Castellon, doi dintre cei care semnau şi puneau ştampile pe actele emigranţilor români s-au luat la bătaie pentru întâietatea de a vinde documentele... MAE a deschis o investigaţie... În 1997, ziaristul Sorin Roşca Stănescu, supranumit "Naşul”, mi-a comandat un interviu cu Javier Solana - pe atunci "doar” şef al NATO.
Am reuşit să iau cina cu el şi să "smulg” un interviu in exclusivitate... Javier este un personaj cu o mare abilitate politică. Probabil din această cauză a şi continuat ca Mister în UE (ministru de externe). "Naşul” Roşca, temutul turnător al ziariştilor la SECU odinioară, a fost contrariat că trebuia să-mi deconteze şi nota de plată a cinei respective... O cantitate de doar 300 de dolari, în pesetas. Îmi aduc aminte "cu drag” de avariţia mediilor româneşti şi chiar râd de faptul că am citit în presă (tot în presă) despre averile marilor "guru”, de casele lor de vacanţă, de yahturile lor...
Reprezentanţii presei din România s-au obişnuit să-i spolieze pe confraţii lor din străinătate, cei care trudesc la literele pe care dumneavoastră le citiţi. Pe C.T. Popescu, cel pe care îl ştim îmbrăcat mereu cu acelaşi pulover şi conducând acelaşi autoturism bătrân Dacia, îl rugasem să ne scrie pentru un articol în presa spaniolă vreo zece propoziţii referitoare la expulzările unor emigranţi români. Domnia sa a cerut şi un preţ... "Păi, domnul meu, ăştia din Spania ar trebui să mă plătească cu cel puţin 100 de dolari, altfel nu-l scriu. Eu sunt o pană de top în România, nu fac nimic pe moca!”, spuse el cu aroganţă în glas.
După două zile, m-a sunat - poate după o noapte încărcată de remuşcări... intelectuale. "Stimate domn, cum am văzut că nu-mi răspundeţi, m-am mai gândit şi vă întreb dacă măcar o sută de dolari îmi puteţi da...”