A fost tâlhărit în București și de zece zile stă pe străzi. A ajuns în Ploiești și se sprijinea, sfârșit, de un gard, lângă o instituție publică din centrul orașului. Tremura tot. Are diabet, nu a mai luat insulină de zece zile. E de meserie bucătar, iar de unde lucra în Capitală l-au dat afară fără să îl plătească. Spune că soția este în Austria, împreună cu copilul.
Dintre miile de priviri indiferente care l-au măsurat pe stradă, un polițist cu suflet s-a oprit. L-a luat și l-a dus la centrul de noapte din Ploiești. Aici l-am văzut eu. Blugi murdari, cămașă, tremura. I-am dat hanoracul meu cu glugă. A refuzat în toate limbile, eu am insistat dând convingător din mâini. „Please, take it, it will rain”, i-am zis. L-a îmbrăcat. Au venit alți doi ucrainieni care locuiesc în Ploiești, chemați de un alt om cu suflet, ca să traducă din ucraineană în engleză ce spune Dmitro. O doamnă i-a oferit și ea o haină. A primit-o bucuros.
În seara asta, Dmitro doarme într-un pat curat, acasă la un ploieștean sufletist. A spus „mulțumesc frumos”. În timp ce mintea lui procesa, privirea neîncrezătoare și speriată s-a mai luminat. Dintre puținele cuvinte românești învățate, ucraineanul a pronunțat perfect, precum un nativ, o formulă de politețe simplă, omenească, atât de rar folosită în ziua de azi.
Ce am citit în ochii lui Dmitro e complicat de descris. Strada, foamea, înstrăinarea, frica, traumele. Nu știu povestea vieții lui. Dmitro arată ca mine și ca tine. Doar că s-a născut în Nikolaev (Mikolaiv). Iată un titlu de presă din 18 iunie 2022: „Orașul Nikolaev din sudul Ucrainei a fost lovit marți dimineață de șapte rachete rusești”.
Citesc zilnic păreri și părerologi care teoretizează cu morgă și aplomb războiul și zecile de mii de morți nevinovați îngropați sub bombe, comentând prostii încremenitoare din siguranța și liniștea propriilor cămine. Le știm pe toate și privim detașat moartea la televizor, nu pe străzile noastre. Moartea e la ei, nu la noi. Nu în blocurile noastre.
Nu înțelegem cât de norocoși suntem. Cu toate necazurile zilnice, cu tot stresul, cu toată alergătura cotidiană, ar trebui să tragem aer în piept și să privim recunoscători spre cerul liber.
Sebastian IGNAT