Ploieștiul nu mai promite nimic. Este încremenit între amintiri și administrații neputincioase, îmbâcsite de nepotisme, amantlâcuri, plus fraierii care fac munca cea mai grea. În fiecare an, peste 50% dintre tinerii absolvenți de licee și colegii aleg să plece. Orașul nu le oferă nicio direcție. În lipsa unei viziuni, totul devine tranzitoriu: școala, familia, munca, chiar și identitatea locală. După absolvirea facultății, Ploieștiul devine pentru ei locul acela de vizitat părinții. Sau cimitirul.
Exodul tinerilor este tratat superficial de prea mulți ani. Fuga de Ploiești își găsește rădăcinile în lipsa coeziunii comunitare. Orașul nu are un centru care să adune oameni și idei, nu are hub-uri culturale, evenimente care să devină tradiții sau spații de expresie civică. Centrul e doar un loc de tranzit către Halele Centrale, iar inițiativele locale se pierd în birocrație sau indiferență.
De-a lungul mandatelor, aleșii locali au stat cu capul în nisip, preocupați doar de ciubucăreala zilnică. Analfabeți cultural și social, politicienii care s-au perindat în fruntea bucatelor locale au fost incapabili sau pur și simplu dezinteresați să înțeleagă nevoile socio-culturale, noile direcții economice, stimularea industriilor emergente, precum IT-ul sau multe alte aspecte care dau dinamica comunităților moderne.
Șmecherii zilei nu au fost capabili niciodată să priceapă o iotă din necesitatea existenței vieții culturale și sociale vii pentru păstrarea capitalului uman valoros.
Ploieștiul nu duce lipsă de potențial, ci de inteligență politico-administrativă și atașament real. Dacă orașul nu învață să își prețuiască oamenii, oamenii nu vor mai avea niciun motiv să se întoarcă. Niciodată nu e prea târziu să transformăm orașul-dormitor în orașul-viu. Acel oraș care a existat odată. Monografia lui Sevastos stă drept mărturie că odinioară se putea și altfel. Sebastian IGNAT