Resimt uneori (de multe ori), ca o neajungere personală, cronică şi greu remediabilă, dificultatea luării unei atitudini faţă de ceea ce se întâmplă pe-aici. Şi nu atât atitudinea ar fi problema, deşi vin din comunismul atât de nostalgizat de mulţi, când tocmai faptul că nu aveam sau luam o atitudine era îngrijorător; ci faptul că nu ştii faţă de ce să spui da-da, nu-nu – aici este chestiunea spinoasă a nopţilor mele.
E amestecată realitatea, compozită? E de firitisit? E de mursecat cu adjective şi sudălmi? Şi ce calup din ea, din amărâta sau solida asta de realitate, poate fi socotit definitoriu? Ce văd eu este suficient? Ce aud e revelatoriu?
Ce-mi spune, prin trompete proaspete şi viguroase Felix, e simptomatic pentru definire veridică? Uitaţi, şi astăzi vă chinuiesc cu rânduleţele mele amare şi niţel irigate stilistic arghezian (s-o cred eu!) luând chipurile, atitudine faţă de nişte bipezi plăcuţi, (scuze de pleonasm), deplorând soarta ţării care-i suportă şi pe care ei o parazitează giumbuşlucar şi abitir – iar eu rămân totuşi nădăjduitor.
Nu numai creştineşte, nu numai pentru că altfel ar trebui să-ţi pui ştreangul de gât. Orice om ajuns la nişte stepene ("grade", trepte în terminologia lui Cantemir) de inteligenţă n-are cum să nu lege o realitate mai procopsită de inteligenţa, iuţeala, curiozitatea şi fantezia generaţiilor mai noi. Numai cine nu i-a văzut pe prichindeii aceştia, numai argint-viu, ochi de-o lumină şi de-o deşteptăciune rare poate să vadă viitorul în culoare a antracitului.
Nu-i văd alegându-şi edecuri comuniste... de dreapta (ca pretenţii de viaţă, ca voracitate a acumulării) neserioşi bătrâni sau juni obosiţi cum au catadicsit să ştampileze electoral jumătatea mai puţin ascuţită la cerebel a compatrioţilor.
Deci, să începem plânsoarea şi să ţinem... prinsoarea că, deşi o să fiu rău, mă simt tare bine - şi încerc să transmit asta – nădăjduind că vom avea vremuri rotunde şi mai azurii. Cumva, şi ca să înmulţim numărul celor care se mândresc, nu numai că le este ruşine, că sunt români. Deci...
1 iulie a venit cu noi zdrăngănele în bradul nunţii noastre cu aceşti guvernanţi străluciţi. Zdrăngănele şi alte gadget-uri. Pe lângă pietre preţioase din sticlă colorată, pe lângă alcool prost în sticle de jumate care au adăpostit cândva lichid de curăţat wc-urile, dirigenţii actuali ne tratează cu alte şi alte ştrasuri şi simulacre.
Ca pe aborigenii de pe vremea lui Columb sau Cortes.
„Dă-le cioburi colorate, amendamente năstruşnice de constituţii criptoceauşiste, că ăştia nu-şi vor da seama de camelotă şi lucrătură!".
Aşa îşi murmură cu rânjet vrut subtil, poznaşii pontatori de spirit din binomul fruntaş. Se pare că şi această danie generoasă e socotită prea costisitoare sau laborioasă. Nu merităm efortul unui erzaţ de grijă. E prea mult... saţ de ipocrizie. Cinismul strică?
E un efort în a prezenta materiile fecale frumos ambalat şi îmbietor denumit. Să zici, de ex. "sirop proaspăt de afine" şi înăuntru să se afle lichidul recomandat de Bivolaru, mai ales acela recoltat de la ipochimene cu grave afecţiuni biliare – presupune o oaresce grijă pentru aparenţe, un pic de teatru o precară regie, dar, totuşi, însă...
Acum, însă, se dau jos măştile de tot. De fapt, chipurile alea obosite, tumefiate de alcool – din ce în ce mai multe aluzii în presa scrisă pomenesc de libaţiunile înverşunat – îndelungate ale șefuleţului liberaloid, ăla care pomenea în draci de vizichiul lui Băsescu – nici nu mai aveau nevoie de mască, aşa erau de inexpresiv – contorsionate.
Se dau ucazuri prohibitive sau augmentând dezastrul minor cu care au început guvernarea spre o catastrofă majoră care nu va întârzia. Se pricepe cumplit de drăcesc această stângă totalitară şi totalitantă să taie (fără să spânzure) să reducă, sporind panoplia şi perimetrul răului, al insatisfacţiei, al nemulţumirii, al dezamăgirii.
1 iulie a adus scumpiri ale gazelor, ca şi cum rămăseserăm în urmă mult cu updatarea preţului şi ne somau zdravăn debitorii. Noi aveam cel mai mic cost la gazele naturale iar ţara producătoare pierdea strajnic de pe urma noastră. Asta o presupun eu, inexpert; ei nu cabunixesc să livreze nici o explicaţie.
Scumpesc şi gata. Ne-aţi ales, v-aţi ales cu... O să vină şi altele, cât de curând. De vină sunt ploile, abundente, contextul internaţional, datoriile făcute de Boc, ba chiar şi... şi... populaţia, care, vorba lui Caragiale "neprobând patriotismul" nu vrea cu nici un chip să îşi pună carnea flască la muncă.
Evident că majorările n-au început acum, pe 1 ale lui iulie, subteran, „vectorul" a curs constant ascendent în... sus, ca pe-o bicisnică şosea a Dracului, aşa cum există în unele părţi în care maşinile oprite urcă la deal fără motor. Nu ni se datorează nici o explicaţie. Nu e nevoie. "Ne-aţi ales, nu?"
Tot observabilă este osârdia atragerii de pieţe de desfacere sau de viitoare surse de aprovizionare. Aşa se explică şi vizita premierului într-una din cele mai bogate ţări petrolifere ale pământului, o ţară imensă din fosta URSS. În ţinutul de basm al buharei, acolo unde se ţes covoarele cele mai artistice şi cupelajul cel mai gros de pe glob; în ţara care circumscrie Samarkandul ţinutul mirajului poveştii, tot acolo se subîntinde pânzele cele mai bogate în ţiţei.
Aici s-a înfăţişat, o mică delegaţie, Ponta al nostru (să zicem). Nu şi-a luat prea mulţi specialişti, s-a înconjurat de o liotă de gazetari pe care trebuia să îi lemurească, homeric odiseea tratativelor şi-a câştigului.
Iar conciliabulele sau contractările au fost atât de briliante încât ziariştii abia dacă au putut să răsplătească sandichurile sau kilometru cu 2-3 rânduri vagi circumstanţiale, decolorate. Nimeni n-a îndrăznit sau... n-ar fi îndrăznit să zică ceva de rău. Sau ceea ce (nu) s-a întâmplat. Opoziţie nu mai există, iar oficina felixiotă nu combate decât cu busola fermă a umorilor și a hazardului.
Atât doar că am putut să vedem într-un amărât de ziar german Die Welt o imagine de la guralivele şi taciturnele discuţii. Care n-au fost două sau trei, ci unul. Guralivul monolog şi locvacea tăcere, deci. Şi ce poză ne înfăţişează prăpăditul de jurnal german, faţă de care publicaţiile din Caracal sau Mizil sunt britanice?
Păi, ele ni-l prezintă în toată splendoarea lui masculină, ahileeană pe un ponta cu spontaneitate de cartier puţin mai îndepărtat al Bucureştiului. Se zice că, în cele zece minute cât au durat cronofagele monoloage auzite şi neauzite, Mitică de Bucureşti (Târgu Jiu) i-a încântat cu... pontuţe de berărie suburbială şi cu trimiteri sau evocări ale uriaşei trupe muzicale Mandinga.
Tot prăpăditul, pauper ziar german ne arată şi chipurile abstrase, sau consternate, sau discret ironice ale kazahtanezilor. Oameni ai deşertului, neşcoliți ca ai noştri, simpli, fără sinuozităţi de limbagiu, fără artificii şi opaci la marea explozie a spiritului. Să-i înţelegem!
Nu s-au purtat prea corect cu primul... artificier al ţării (eu cred că ălălalt e mai hâtru!), ne-au privit cam ironic, cam de sus prin vălătucii albăstrui şi urcători ai fumului de pipă gânditoare. Doar că, nevoiaș-nevoiaș întru ale spiritului, dar locuitori sau stătător pe o mare de petrol de care suntem tare ahotnici. Niciun rezultat pozitiv.
În darn au fost piruetele verbale, coregrafia gestuală a iubitorului de baschet şi Mandinga. 10 minute pentru nimic. Tot este o recunoaştere favorabilă pentru România!
Cu Angela Merkel, acelaşi Ponta a înregistrat recordul mondial ca timp de convorbire: 4 minute!! Nici cu o femeie de serviciu nu ai mai puţine clipe în care să-i detaliezi ce curăţenie să facă printr-un birou. Rigizi mai sunt nemţii ăştia! Şi când te gândeşti că marile (cele mai strălucite) momente ale eflorescenţei spiritului naţional, mai ales în cultură, se leagă de nemți sau că, așa cum Croații și Cehii sunt denumiţi "nemții Europei satelizate Moscovei", tot așa putem vorbi de "nemții" care am fost noi, altădată, printr-o disciplină de fier, printr-un caracter de bronz, printr-o hotărâre de piatră, printr-o modestie şi austeritate teutonice, printr-un drag de hărnicie, prin sila, scârba chiar faţă de lene şi prostie "Ce nemți am fost când eram atât de români!". 4 minute!!
Păi, cât era Pleșu de neproductiv şi cât a fost el fiara neagră a tuturor excelenţelor numite Gâdea , Badea şi Ciutacu şi tot a putut să reţină chiar şi neproductiv aparent, atenţia aceluiași (aceleiași) premier german sau a Doamnei de Fier de la Londra.
Două ore a durat cina lui Pleșu cu Angela M., trei ore fără un sfert dineul şi tête à tête-ul cu Margaret Teacher. Nu era acolo doar Pleşu la masă. Mai era şi spiritul românesc și chiar România. Dincoace, nu era doar Ponta cu Mandinga lui. Nu era nici "chestia" petrolului. Mai facem noi rost de petrol. Dacă... urâții ăia ne asimilează pe toţi frumosului şi deșteptului de premier? Ne... ne confortează (cum zic şmecherii) cumva? Luai petrol şi te socoteau ăia un derbedeiaş alunecos, cu spirite suburbane pe limbuţa-i cu venin mediocru.
Dulcișori băieți am ştiut să aburcăm în pomul puterii. A, iată un nou pom care ar trebui interzis în edenul politichiei! Lângă cel al cunoaşterii şi cel al vieţii, avem şi dendrologia aceasta producătoare de aguridă sau mere pădureţe. Patru minute... Mandinga...
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
