Categorie: Remember

Ziaristul din presa locală este o specie aparte în lumea presei. El nu este „specializat” şi nici „acreditat” pe un anumit „gen”. Aici vezi, simţi şi ai parte din plin de tot ce presupune activitatea de jurnalist. Este nedrept să fie acuzaţi ziariştii dacă treburile cetăţii merg prost! Aşa cum este nedrept să acuzi „in corpore” oricare altă breaslă, fie a medicilor, magistraţilor, poliţiştilor. A fi jurnalist prespune dăruire, prespune ca toate durerile omului de lângă tine să fie şi ale tale. Să fii alături de cei care fac parte din cetate. Pe vremuri, Dumitru Tinu avea să-mi spună ceva care a valorat enorm pentru mine. Poate că mai mult decât sutele de cărţi de specialitate, cursuri sau alte specializări contează că „Vei lucra la acest ziar („Adevărul”) şi trebuie să ştii că a doua zi un om se va opri în faţa tarabei de ziare şi va cumpăra acel ziar doar pentru că ai publicat tu ceva în el. Indiferent că este o fotografie sau un text. Ei bine, acel om va trebui să aleagă, un ziar costă cât o pâine. Aşa că acel om va renunţa la o pâine doar ca să cumpere ziarul la care lucrezi tu! Să nu uiţi niciodată faptul că prin ceea ce faci în acest ziar va trebui să răspunzi în faţa cititorului la această întrebare: Merită ce ai publicat în ediţia curentă să renunţ la o pâine?!”.


O lecţie şi de viaţă la urma urmei. Indiferent de redacţiile prin care am trecut, de „cerinţele” şi „politica” redacţională, absolut niciodată nu mi-a fost ruşine nici de colegi, nici de publicaţia respectivă şi mai ales nu m-am simţit jenat când am dat ochii cu cititorii mei! Mulţi sau puţini... dar aici intrăm pe alte teme şi subiecte. Fierbinţi şi dureroase pentru întreaga presă din ţară şi mai ales a presei locale.
Rigorile, constrângerile - mai ales economice - culisele unor mai mari ai zilei şi multe alte pot fi aduse în discuţie dacă vorbim despre calitate, tiraje, informaţie, teme şi subiecte jurnalistice.


Mă bucur enorm să fac parte din echipa „Actulitatea prahoveană”, deoarece aici singurele limitări sunt ele date de capacitatea mea. Este o clipă în care ne bucurăm că această publicaţie a ajuns la „venerabila” ediţie cu numărul 100! Ştiu cât de greu este, ştiu cât de cumplite sunt căile prin care s-a reuşit asta. Cred că, dincolo de echipa redacţională, avem de partea noastră, mai ales, pe Domnia sa cititorul!


Dacă i-am greşit cu ceva... Iertare să avem, domniile voastre! Noi, jurnaliştii, nu avem alte arme, în afară de condei şi vorbă. Unii mai din plin, alţii - mai ca mine, doar atât cât să încerce să aplece balanţa atenţiei opiniei publice asupra unor mari necazuri, probleme sau nedreptaţi din lumea în care trăim! La ediţia numărul 1.000 poate că în jurul nostru fi-va mai multă culoare, mai multă speranţă şi mai multă veselie! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Back To Top