Categorie: Remember

Zidul, bunica şi Actualitatea...


Ziua de nouă de noiembrie este cea de-a 313 zi a anului în calendarul gregorian şi cea de-a 314-a în anii bisecţi. Mai rămân 52 de file în calendarul meu ortodox lipit pe uşa de la bucătărie. Nouă de noiembrie, ziua Sf. Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat; Sf. Mucenici Onisifor şi Porfirie şi Sf. Nectarie al Pentapolei (calendarul ortodox şi greco-catolic).


Faptuiri:


9 de Brumar - Ziua Internaţională de luptă împotriva rasismului şi antisemitismului.


Când a fost dat publicităţii, pe 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităţilor est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se cu norodul din Berlinul Occidental într-o atmosferă sărbătorească.
Păi, în cele momente de agitaţiune, norodul nemţesc a năruit într-o zi ce alţii au construit în două. Conceput de administraţia liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, şi aprobat de liderul sovietic Nikita Hruşciov, zidul a reprezentat o barieră între Berlinul Occidental şi Republica Democrată Germană, pentru 28 de ani.


„Fâşia morţii”


Muncitorii est-germani ridicau Zidul Berlinului pe 20 noiembrie 1961.
În ultima fază de dezvoltare a zidului, "fâşia morţii" dintre gardul de sârmă ghimpată şi zidul de beton oferea grănicerilor un câmp de tragere liber pe distanţe lungi asupra potenţialilor fugari răsăriteni, care aveau şanse reduse de a scăpa cu viaţă.
Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), numit apoi „Zidul Ruşinii”, un simbol al Războiuluii Rece, a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989.
Peretele German a fost construit în efortul de a stopa consecinţele scurgerii de forţă de muncă şi implicit ale pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi dinspre est spre vest. A dus în mod clar la scăderea emigraţiei (evadaţi - "Republikflucht" în germană) - de la 2,5 milioane de suflete în perioada 1949-1962 la numai 5.000 între 1962 şi 1989.


„Pecereii”


Pe nouă de brumar, acum patruzeci şi un pic de ani, eu, puştiul blond de pe strada ploieşteaă 23 August mâncam o gutuie coaptă la cuptor. Bunica mea se ascundea de miliţianul sectorist ce o căuta, că era „moşieră”, încercând să o silească să semneze intrarea în cooperativa agricolă. Era frig. Am ieşit desculţ în uşă şi am minţit că ea, bunica, nu sta cu ai mei părinţi mei care erau strămutaţi, dar în realitate erau căutaţi pentru a fi arestaţi de un babau - pe care mi-l închipuiam eu a fi întruchipat în persoana unui „pecere”. Nu înţelegem eu prea bine ce era un „pecere”, dar ştiam că era de rău. Din cauza lui - spuneau oamenii mari din casă - aveam pâine cu cartofi, carnea... pe cartela şi câte altetele. Bunicul, de altfel, a murit în puşcărie.


Pe Calea Oilor


Azi, opt de brumar 2009 burghez, m-am dus in piaţa românilor exilaţi din Coslada şi mi-am cumpărat parizer... Nu cu soia, ca pe vremea lui (Nea?) Nicu. Mănânc şi recitesc din colecţia mea „Actualitatea prahoveană”, ziarul actualităţilor acute prahovene, despre care ştiu că mâine (n.r.- azi), nouă de brumar, împlineşte 100 de ediţii. Şi voi scrie ceva pentru voi prahovenii, fii ai lui Moş Ploaie, fii de mocani ardeleni ce trecut-au munţii spre libertate. Pentru că, în fond, ăştia eram pe vremuri. Mocanii sunt comunităţi pastorale autohtone de oieri români similare în multe privinţe cu cele aromâne, în special cu ramura „românilor fărşeroţi” şi cea a „grămuştenilor”, cu care de altfel au coabitat în stâne situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar şi în alte arii ale acestei provincii. Mocanii au fost, până de curând, asociaţi cu transhumanţa, care îmbrăca uneori forme extreme, deşi ei nu practicau un nomadism propriu-zis. Scrierile despre traseele transhumanţei dau amplitudine imaginilor rechemate din trecut. Turmele transilvane de oi, de exemplu, în drumul lor spre Deltă sau Balta Brăilei treceau şi pe Calea Oilor cum se numea pe vremuri strada Gheorghe Doja din Ploieşti, pe unde e Poliţia Municipală, fosta Miliţie.


Strop de zer


Ei da, suntem mocănei şi cetim numarul 100 al mocănimei noastre prahovene şi ne mocăim unii atât de mult ca să o cumpărăm şi să o cetim, pentru ca apoi să învelim cu ea parizerul libertăţii noastre, acum, la o sută de numere de cuvinte răspicate. Dar ne puteţi citi, voi, mocanii ploieşteni şi prahoveni, fraţilor, şi pe Internet, că suntem emancipaţi. Prahoveni mocani din toate ţările, uniţi-vă! Cetiţi-ne până la ultimul strop. Chiar de-o fi el de zer. Că merităm. Dacă eu, aici, - în pribegia spaniolă - o fac, Petruţa - din „americile” lui - o face, iar Ben (Todică - n.r.) - din câmpul cu canguri - o face şi el, înseamnă că merităm. Toţi suntem aici, în Actualitatea..., acum şi peste alte câteva sute de aniversări. Că aşa suntem noi, pentru că vă merităm ca cetitori. Da, ziua de 9 de noiembrie 2009 va rămâne în istoria presei ca data pariţiei nr. 100 al „Actualităţii prahovene”, ziarul care spulberă zidrile ruşinii şi indiferenţei, adresându-se tuturor prahovenilor şi întregii lumi.
La mulţi alţi o sută de ani de apariţie!

Back To Top