Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realităţii a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate şi moarte. Aşadar Piaţa Universităţii îşi poate revendica specificul cel puţin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piaţa Universităţii însăşi.
Trebuie să recunoaştem că vorbele evocate indirect mai devreme şi strigate în Piaţa Universităţii, "vom muri şi vom fi liberi”, au un anume mister şi o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spaţiu al libertăţii şi morţii, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei paşnice ori libertăţii de opinie practicate după 1989.
De aceea poate şi motivul prezenţei - cum se zice - "în piaţă”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina şi misterul lozincii "vom muri şi vom fi liberi”, eludate însă cu meşteşug şi fără comentarii funcţie de interesele unor politici sau din ignoranţă.
Piaţa Universităţii, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertăţii şi cu atât mai mult, fireşte, pe cea a morţii. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toţii, tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esenţială descătuşată atunci, nu s-a abătut negreşit asupra noastră a tuturor celor rămaşi în viaţă. În ce priveşte utilitatea sau inutilitatea participării - n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă prezenţa din 21 Decembrie în Piaţa Universităţii înseamnă sacrificiu întru credinţă, iar credinţa înseamnă "vom muri şi vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piaţa, ca eveniment, aduce un plus de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.
Aşadar, ce este 21 Decembrie, Piaţa Universităţii? Fireşte că vorbim aici de o semnificaţie ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanşei acestui concret. Pentru a devoala semnificaţia trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate şi legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele "vom muri şi vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc şi la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină şi comun celor limitate de realitate. Respectiv mărturia, locul şi data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificaţia, adică semnul ce ni s-a arătat şi care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puţin decât o amintire.
Vom porni de la strigătul-mărturie "vom muri şi vom fi liberi”.
Ce înseamnă "vom muri şi vom fi liberi”? Înseamnă a fi liber în locul în care eşti pregătit să mori. Strigătul în piaţă, adică în locul public, presupune libertatea şi eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piaţă ca mărturisire presupune, printre elementele de opresiune, consecinţele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidenţiază prezenţa în acel loc al cetăţii de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piaţă pregăteşte un loc al comunicării absolute, aşa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfăşurării destăinuitoare a libertăţii. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare şi prezenţă nemijlocită. Motivul acestei apariţii nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este ţintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate şi motivat orice comunicare, apariţie sau strigăt.
Prin însăşi revolta lui, apariţia celui revoltat ţine de un scop genuin asemănător raţiunii - după cum spuneam, văzută de ceilalţi perfect iraţională -, a prezenţei sale fizice "în piaţă”. De asemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariţie este determinată şi de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeaşi măsură, este o tăcere.
Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenţei lui în public, în aşa fel încât el comunică cu ceilalţi mai ales prin apartenenţa la condiţia umană în sine, pe care, sui generis, o şi defineşte, chiar dacă această definiţie este acceptată sau nu.
Scopul genuin şi candoarea ritualică întemeiază comunicarea.
Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare?
Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparţinători de drept ai locului.
Această apartenenţă prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieţii, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piaţa, în virtutea comunicării dintre cei prezenţi, şi ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiţia umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendinţă ce rămâne să transmită, cel puţin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însufleţirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenenţa la condiţia celor care au radicalizat strigătul până la lozinca "vom muri şi vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării şi ale opresiunii din afara pieţii.
Prezenţa celor ajunşi în piaţă este un fenomen de candoare ce descrie condiţia umană şi dă esenţă revoltei? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăşi comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive? Cu alte cuvinte, prezenţa, pe 21 Decembrie, a celor din Piaţa Universităţii era una esenţială, al cărei fenomen este însăşi viaţa cetăţii de astăzi, sau face parte din simpla desfăşurare politică a vieţii unui popor ale cărui repere esenţiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimenţial în vederea a ceea ce numim istorie? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esenţe asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparţinând unui loc şi unei limbi, în care să moară şi pe care s-o poată striga?
Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenţei din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoţional, politic sau civic, şi un rod al aceleiaşi comunicări şi prezenţe, atunci determinările locului, lozincilor şi a prezenţei în Piaţă ţin exclusiv de definirea prin evidenţiere a fiecărei persoane, aşa încât mărturia şi mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune şi lozinca strigată, cu propriul trup.
Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenţi, aşa încât unii dintre ei, cei sacrificaţi, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtăşit atunci însăşi mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data şi locul mărturiei.
De aceea comunicarea jertfei nu aparţine numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenţei celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei şi astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum şi comunicarea acestora.
Legătura dintre prezenţa în 21 Decembrie şi Piaţa Universităţii este mărturisită de fiecare dată cu patetism şi începe de la împărtăşirea condiţiei de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numeşte viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este şi motivul prezenţei la locul sacrificiului a celui care se îngrijeşte ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere.