În oraș, proba supremă de curaj a puștilor de unșpe, doișpe ani era să intre în păduchelnița lui Marfă. Puțini se puteau lăuda c-au făcut-o, dar și mai puțin erau crezuți, fiindcă pentru asta trebuia să ai doi martori și, mai ales, să aduci ceva de acolo, o cutie de cremă, un picior de scaun, un pantof rupt, orice... dar nu chiar așa... orice, de exemplu, nu ceva ce să fi avut tu deja în buzunar de-acasă... cum ar fi, să zicem, un chibrit, pe care după aia să-l prezinți ca dovadă că ai fost acolo. Nu! Martorii tocmai de-asta erau obligatorii, să-l vadă cu ochii lor că intră și să confirme că ceea ce aduce ăla ca dovadă chiar este de-acolo.

Pe felia asta, cel mai tare era Vințilieru dintr-a VI-a B, care astă toamnă a ieșit cu un șobolan mort. Colegul lui de bancă, Iencuțu, a vomitat instantaneu și până seara nu a mai fost bun de nimic, dar după aia tot el era cel care povestea mai scârbos, și, normal, era cel mai ascultat, fiindcă celălalt martor, un băiat dintr-a VII-a, a recunoscut cinstit: Eu, când l-am văzut ce are în mână, am închis ochii și m-am rezemat de un pom, chestie pe care Iencuțu o confirma, dar o amenda substanțial: Hai, ’te dracului, că ce te-ai mai rezemat... te-ai pus ciuciuica și urlai ca prostu: Pleacă, pleacă!, de-a ieșit și nea Paulică din prăvălie și l-a înjurat pe Vinți: Aruncă, dracu’, scârboșenia aia, ’tu-ți dumnăzeii mă-tii de bitong! Da, bă, continua el să povestească... niciodată nu ducea lipsă de public... era mâncat pe jumate de pisici și încă îi mai atârnau mațele pline de sânge... la care fetele, în special, râgâiau de scârbă și plecau imediat. Ia zi-le tu, Vinți, ce-ai văzut în păduchelniță... zi de mâna aia uscată de om care ieșea dintr-un cufăr... și de pisicile alea uriașe care erau gata să sară la tine... dar Vințilieru vorbea repede și fonfăit și nu înțelegeai mare lucru din ce spunea, astfel că asistența se risipea, iar Iencuțu îl oprea brutal: Taci, mă, dracului, din gură, că nu te mai ascultă nimeni, că eu le-nfloresc mai mișto ca tine...

Nu ştiu cum se face, dar, din cele peste 40 de campinguri de la vest de Viena, am nimerit taman la unul administrat de un român. Asta a şi fost şansa noastră, fiindcă, altfel, nu mai era loc nici să întinzi o batistă. Aşa, băiatu’ ăla simpatic de prin nordul Ardealului ne-a dat voie să montăm cortul chiar pe peluza de la intrare, mai ales că i-am promis că nu rămânem decât o noapte. Şi, din vorbă-n vorbă, el, dornic să afle ce mai e prin ţară, noi, nerăbdători să punem cortul, mai ales că parcă şi începuse o ploaie măruntă, uite că mai apare şi o familie din Estonia, aşa că, hai, nene, că acuşi se umple peluza de corturi, de se supără ăsta bătrânu’ pe mine, că vă las aici, pe gazon, şi-mi taie din salariu, hai, instalaţi-vă şi pe urmă veniţi la mine, pe terasă, la un şnaps.

„Comunismul a devenit inevitabil când democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămână în termeni prietenoși cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată. A fost o alegere făcută deasupra capetelor noastre” – Majestatea Sa Regele Mihai, 2004, Palatul Cotroceni

În noaptea de 20-21 august 1968 trupele sovietice cu asistența celor bulgare, maghiare și poloneze declanșau „Operațiunea Dunărea“ invadând Cehoslovacia pentru a o readuce la „matcă“ și a întrerupe reformele începute de liderul partidului comunist cehoslovac, Alexander Dubček. Trupele cehoslovace nu au ripostat pentru că în structura de comandă erau mulți ofițeri simpatizanți ai Moscovei care au sabotat orice tentativă de reacție. Astfel, parașutiști sovietici și agenți GRU în civil au ocupat principalele puncte vitale și aeroporturile înca din seara de 20 august, la ora 11.30. În cursul nopții aproximativ 250.000 de militari ai Pactului de la Varșovia și 2000 de tancuri au intrat în Cehoslovacia. În următoarele zile țara a fost ticsită cu aproape 500.000 de militari sovietici și 7.500 de tancuri și transportoare. Proteste destul de pașnice au izbucnit în rândul praghezilor, iar sovieticii au ripostat. 137 de civili cehi și-au pierdut viața în cursul acelor evenimente dramatice și 500 au fost răniți grav.

Nu ştiu ce se întâmplă cu noi, dar este imposibil să găsim pe cineva să ne facă mai mult rău decât suntem în stare să ne facem noi înşine. Luaţi separat, fiecare în parte, nu suntem cine ştie cât de diferiţi faţă de alţi oameni, de prin alte părţi de lume, ba chiar suntem comparabili cu cetăţenii multor state europene, luaţi individual, dar toţi la un loc devenim o teribilă forţă de autodistrugere.

Iulio, fa, Iulio, n-auzi tu?... ai-ncoa, să-mi spui și mie... cine-a murit, fa, la alde tac-tu? N-a murit nimeni, bre, tușă Mito, cine să moară, ce vorbă e asta? Iulia se apropiase, fiindcă dincolo de gard, baba Mita lu’ Dugeac tot insista să afle ea, neapărat, cine murise la alde Florea Bițan... păi, nu auzii eu, fa, că veni frati-tu Nelu că moare... e, aici nu înțelesei eu cine... și să-i dea Ion al tău calu’ să se ducă el după doctor la Pietroșani... Tușă Mito, mai încet, bre, că te aude tot satu’... și iar se supără Ion pe tine și să vezi că rămui cu lemnele neaduse din baltă... Bine, fa, Iulio, ce secreți mai sunteți... o să ies eu chiar acuși la poartă și aflu pe loc. Bre, uite, stai așa... nu ieși nicăieri... uite cum a fost...

Mă, Fănică, ăsta nu e ban cinstit… îmi pare rău că ți-o spui, și nu cred că cuscru Grigore știe el ce faci tu pe-acolo pe la Giurgiu sau pe unde mai umbli... nu te supăra, dar la mine după boi să nu mai vii și că ți i-am dat acuma să uiți. Nea Floreo, îți spui drept, ăla bătrânu’ nu știe absolut nimica din ce fac eu... că demult nu mă mai întreabă el pă mine ce fac, pe unde mă duc, când plec și când viu... mă vede când mă pregătesc să plec undeva cu treburi și doar dă din cap... și imediat își face de lucru fără să-mi spuie un cuvânt. Iar banii ăștia de ți-i dădui acușica pentru boi și car, așa cum ne-a fost înțelegerea încă de ieri dimineață, când mi i-ai dat și am plecat la treabă să știi că nu sunt cinstiți, îți spui drept, dar nici murdari, că m-ar bate Dumnezeu să umblu cu furturi sau cu tâlhării, știi că nu fac de-astea... da’ nu e un ban cinstit, adică, de muncit, e muncit, nimic de zis, că eu n-am dormit de două zile, iar boii nu are gură să spuie cât au tras de caru’ ăsta tot cărând la grâu de la arie direct la șlep și nu pe drumuri cunoscute... direct peste câmp, zi și noapte... că șmecherii ăia doi pentru care lucram n-aveau ei chef să dăm nas în nas cu cine știe cine de pe la miliție... ca să se complice lucrurile, da’, gata, îți spusei cam multe, eu mi-am făcut treaba, ei mi-au dat banii, ce-mi pasă mie de învârtelile lor?!

Ca să fie clar din capul locului, este vorba de cuponul de pensie. Aş fi putut croşeta un echivoc drăguţ, dar nu-mi arde de glume şi mă şi grăbesc. Mă grăbesc să ajung la poștă. Poșta ”mare”! Asta era marți. Dumneavoastră de când n-aţi mai fost? De mult? Nu vă cred! După veşnica aglomeraţie, parcă am fi un oraş de farfurizi… are, n-are treabă, la 11 trecute fix o mulțime de oameni se calcă pe picioare la poștă. Năduşim la cozi de n-avem aer. Bine, acum mai e și efectul de mască. Dar tot mai miroase câte unul de înţepeneşti, deși el încă mișcă. Ce mască, frățioare? Face și ea ce poate… Aeeer! Aer condiţionat! Ce-ai, dom’ne, eşti dus?!, unde-ai mai pomenit dumneata aşa ceva? Auzi la el!, aer condiţionat la poştă, că doar aer condiţionat avea şi la mă-sa acasă…