La început, ţara noastră a fost o ţară de sate. Tocmai de-aia, veşnicia s-a născut la sat. Unde era să se nască? Cred că, pentru azi, asta ar fi trebuit să fie tot, în sensul că acest amărât de material de presă (unii îi zic editorial, alţii, comentariu, mie nu-mi iese decât câte un amărât de material de presă), hai, acest articol, trebuia să se fi terminat deja. Două adagii sacrosancte din doi monştri sacri ai culturii române (la derută, n-am pus ghilimele), din Geo Bogza, prima propoziţie, respectiv din Lucian Blaga, treaba cu veşnicia, plus că-mi reuşise şi glumiţa cu semnul întrebării, gata, suficient! Ar fi fost ceva drăguţ, cu un aer de intelectualism rasat, chiar uşor filozofic. Lăsam şi un final deschis... Ca să nu mai vorbesc de frumoasa performanță ca măcar săptămâna asta să scap neînjurat.

Când ne așezam la masă, îndeosebi la prânzul mare și seara, că dimineața mânca fiecare când se nimerea, după cum se scula… așteptam să zică tataie ”Tatăl nostru” și abia apoi începeam să mâncăm. Evident, mai întâi crucea! Întâi închinatu’, pă urmă dumicatu’, ne amintea mamaia de fiecare dată, cu toate că nu mai era nevoie, fiindcă știam predica pe dinafară, cuvânt cu cuvânt… după rugăciune, ne făceam trei cruci și abia apoi apucam lingurile și ne puneam pe treabă. Ce bagi în gură în afara sfintei cruci nu este de niciun folos, completa ea, care nu începea să mănânce până nu se asigura încă o dată că o să ne închinăm și când nu va mai fi ea să ne aducă aminte, adică toată viața… fiindcă o faci fără binecuvântarea lui Dumnezeu și asta poate să-ți aducă multe rele… mai întâi trupului… atâtea boli… și după aia sufletului… atâta răutate. Hai, acuma mâncați!

Nu ştiu de ce, zilele astea, mi-am amintit… poate toamna asta, care începe să se ia din ce în ce mai în serios… a trecut întâi o boare… a ruginit frunza din vii… cu promisiunea că niciodată nu fu mai frumoasă… ei, da!, duios de inevitabil… cu primul clopoțel, ca să recurg la o metaforă prăfuită… care, totuși, sună mai bine dect prima sirenă… ei bine, iată că știu de ce, zilele astea, mi-am amintit de anii de şcoală. De acel profesor de matematică, de fapt, care, atunci când vreunul dintre noi se canonea cu o rezolvare complicată la un exerciţiu simplu, mormăia mai mult pentru el: Mmda, mmbine... după care, cu mâna dreaptă arcuită deasupra capului, se scărpina la urechea stângă. Şi, când ne potoleam din râsul provocat de giumbuşlucul lui, dădea invariabil această sentinţă cu aparenţă interogativă: De ce simplu?... când se poate complicat...

Toată Colonia știa că Sanda lu’ Terci de la baraca 3 și Fany Mustăcioasa de la 4 se certau doar așa, de ochii lumii, mai mult ca să fie ele mereu în centrul atenției, că nu știu de ce le plăcea lor așa, să fie ele primele la orice și să se vorbească de ele peste tot… dar, de-adevăratelea, astea două se aveau bine, mai ales acuma, de vreun an, de când se liberase din pușcărie Valeriu Terci, că făcuse un an jumate pentru furt din avutul obștesc… îl pârâse cineva la șeful de schimb Iancu Sâtă că fură sticle și le aruncă peste gard… iar ăsta îl pândise câteva nopți împreună cu doi paznici slugoi de-ai lui… și nu-l iertase. Când a venit acasă, după un an, că muncise zi de zi și avusese comportare bună, Valeriu s-a făcut frate de cruce cu Ion Mustață, bărba-su lu’ Fany, că ăștia doi erau prieteni din copilărie… cel puțin, lumea așa-i știa, că veniseră împreună la Sticlărie acu’ vreo zece ani și că erau din același sat, undeva prin Moldova… nimeni nu se încurca în amănunte.

Sanda și Fany erau din alea care săteau acasă, fiindcă bărbații lor nici să n-audă de mâncare de pe o zi pe alta, sau, mai rău, de ceva făcut în grabă, așa, cum ar fi cartofi prățiți cu salam sau ochiuri… la masa de prânz, cel puțin… păi, asta e mâncare?!, domnu’ Sâtă, zi și dumneata… mai pot eu să sparg norma lună de lună, dacă nu mănânc, colo, un borș de perișoare și niște sarmale ca la mama lor, cum numai Fany a mea știe să facă?... îi zicea Ion șefului de schimb cand îi venea rândul să-l cinstească, mai ales că Sâtă se tot ținea de capul lor: Măi, Terci, măi, Mustață, aveți femei tinere și sănătoase, aduceți-le, dom’le la muncă, uite, acum este iar nevoie mare de muncitori, se fac angajări imediat, am patru posturi la la sortat… bani frumoși… nu e păcat să-i ia alții?... vremea trece, ca mâine vine bătrânețea… o să vă prindă bine, colo, la pensie…

Pe înserat, când se mai răcorea, Voicu Gurău pornea din poartă-n poartă să-și anunțe oamenii pentru a doua zi... unde merg, ce e de muncă, ora plecării, chestii de-astea. Se înscrisese printre primii în colectiv, că oricum era sărac și n-avea ce pierde, un pogon jumate la deal și doi boi jigăriți... nu tu, vie, nu tu, pădure la Ocolișuri, nu tu, plug sau grapă sau cai sau o căruță mai de Doiamne, ajută!... și acuma era șef de echipă. Se băgase și la comuniști tot așa, de la început, imediat ce venise de pe front, rănit la picior și cu o medalie pe piept... dar mai mult de șef de echipă nu ajunsese că, unu la mână, era adventist și doi, nu avea decât patru clase. Altfel, om blând și silitor, la locul lui, de toată isprava. Nici poreclă n-avea, ceea ce era o raritate pe-aici, da’ vorba lu’ Sorin Broască: Păi, mă, vere, ce poreclă îl mai trebuie lu’ Voicu?... nu-l cheamă Gurău?

Citește și partea I: XXVII. Ai auzit, Mică?... asta e fericirea

Deci, tovarășe ofițer, m-am sculat pe la ora patru, patru și ceva, cum vă spusei, tot o apă de nădușeală. Încolo, n-aveam nimic... dar țineam minte fiecare secundă din coșmaru-ăla cu gunoiul. Mi-am schimbat pijamaua, m-am dus la baie... în cămin era liniște... apoi am stat pe marginea patului... pe întuneric... dar nu chiar, fiindcă sunt destule lumini în apropierea căminului și de la mine, de la etajul întâi, se văd foarte bine și-mi luminează camera.. și m-am gândit că visul ăsta nebunesc trebuie să vină dintr-o amintire îndepărtată... eram de vreo șaptișpe, optișpe ani, așa, când, într-o vară, l-a vizitat pe frati-miu un fost coleg de armată, unul Laiu și nu mai știu cum, care venise din Azuga tocmai la noi la Roșiori, să vorbească cu Gelu despre ce pățise comandantul lor și alți colegi care fuseseră într-o echipă de militari care făcuseră curat în subsolul unde trăia un vagabond bătrân și nebun, de ani de zile, adunând tot ce găsea pe stradă. La faza asta, Laiu ăsta și cu Gelu, frati-miu, pe mine m-au gonit de-acolo, nu așa, direct, ci cu plan, adică, mi-au dat niște bani, ca să mă duc cu gagica la film și la cofetărie... maică-mea nu auzea ce vorbeau ei, că era în bucătărie, făcea ceva de mâncare, iar noi tată n-avem, că am crescut de mici, cu durerea asta, că ăla bătrânu al nostru pierise de tânăr, de-o boală grea, nimeni nu m-a lămurit ce avusese.

Citește și:

XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

XXIV. Cum să te apere câinii vii de oameni morți? (3)

Unii vor strâmba din nas: Gunoi?! Da, pute!... mai ales acum, vara… vara asta care, gata!, oricum, a trecut ca o amăgire. Deci, azi, despre gunoi. Da, știu, dovadă că am spus-o deja, de ce trebuie s-o repet?... pute! Dar despre ce să fi scris? Despre politică? Sunteţi siguri că nu era mai rău? Bleah!

Când Pârâianu a intrat în hol discret, cum îi era felul și îi cerea meseria... și s-a apropiat pâș-pâș de cabina lui de portar, Petre Smărăndescu l-a întâmpinat zâmbind larg, gata să răspundă la salutul lui glumeț, ca de obicei, ba chiar luându-i-o înainte: Tinerimea studențoasă face de toate, dar în special bine, tovarășe... și-aici trebuia să fie atent la intențiile tânărului înalt, zvelt, cu freza pe stânga și fața luminoasă, dezvăluite de semne pe care numai el le descifra... din ochi, degetul pe buze, înclinând din cap... dacă nu mai era nimeni în hol, îi zicea... tovarășe locotenent și continua cu... bine-ați venit pe la noi!... și chiar mai mult... cu ce vă putem fi de folos?... dacă mai erau și alții, puțini, îi zicea doar... bună ziua, căutați pe cineva?... iar dacă era forfotă, și tânărul era grăbit să urce în cămin, se făcea că nici nu-l observă...

Citește și: XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

Citește și: XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)