Ca să fie clar din capul locului, este vorba de cuponul de pensie. Aş fi putut croşeta un echivoc drăguţ, dar nu-mi arde de glume şi mă şi grăbesc. Mă grăbesc să ajung la poștă. Poșta ”mare”! Asta era marți. Dumneavoastră de când n-aţi mai fost? De mult? Nu vă cred! După veşnica aglomeraţie, parcă am fi un oraş de farfurizi… are, n-are treabă, la 11 trecute fix o mulțime de oameni se calcă pe picioare la poștă. Năduşim la cozi de n-avem aer. Bine, acum mai e și efectul de mască. Dar tot mai miroase câte unul de înţepeneşti, deși el încă mișcă. Ce mască, frățioare? Face și ea ce poate… Aeeer! Aer condiţionat! Ce-ai, dom’ne, eşti dus?!, unde-ai mai pomenit dumneata aşa ceva? Auzi la el!, aer condiţionat la poştă, că doar aer condiţionat avea şi la mă-sa acasă…

Ştiam că suntem o naţie de tâmpiţi, dar nici chiar aşa, în asemenea proporție, adică jumate! Şi nu mă refer la câţi pică bacul, cu toate că şi melcul ăsta aleargă pe acelaşi culoar. Simt că deja vă sare muştaru’, dar lăsaţi!, că a fi tâmpit nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Nu înseamnă decât prost, idiot, imbecil, dobitoc, stupid, buimac, năuc, zăpăcit, tont, nătărău, nătâng, netot, nerod... Ce, e mai bine să fii hoţ? Ticălos?! Sau criminal!? Cum ar fi să fim o naţie de criminali, ai?, că mintea mea refuză să conceapă aşa ceva. Vedeţi, aşadar, că totul e relativ, iar a fi o naţie de tâmpiţi începe să devină, cum să zic?, dacă nu simpatic, cel puţin, suportabil.

Cu barba albă şi tenul măsliniu, purtând o cămașă în carouri veștede, cu mânecile sumese până la cot și lăsată peste nişte pantaloni ponosiți, cu o şepcuţă decolorată pe cap, şedea pe un scaun de plastic alb şi citea toată ziua, fără ochelari, trăgând absent dintr-o ţigară care părea că nu se stinge niciodată. Când şi când, sorbea zeama subțire a unei cafele la fel de lungi. Pe un şezlong căpătat pesemne de la cârciuma de trestie din apropiere, îşi aşezase cărţile. Să fi fost câteva sute... Un metru cub de cărţi vechi, cele mai multe îndeajuns de jerpelite ca să te ducă cu gândul la cititori numeroși sau la mutări dese. Câteva țoale, o pătură soioasă întinsă la soare direct pe nisip și un fel de cort înjghebat dintr-o prelată inscripționată cu reclame în culori șterse erau dovada că bătrânul tot acolo şi dormea peste noapte, lângă cărţile lui.

Când am urcat noi șapte din Azuga, bineînțeles că locurile la geam erau ocupate... așa că puteam să stau oriunde, ce mai conta?! În fond, dă-le naibii de peisaje, iar glasul roților de tren... pe mă-sa!, ce idioțenie o mai fi și asta... se-aude la fel de enervant peste tot, chiar și pe culoar, unde... să-mi bag picioarele dacă nu e mai mișto decât cu picii ăștia tâmpiți din compartiment... în special cu ochelarista năsoasă din fața mea, Doamne, ce genunchi nasoi are, ascuțiți de zici că sunt făcuți la strung, special să spargi gheață cu ei în fața casei... dar uite că tuta nu-și dă seama de asta... măcar să-i acopere cu o fustă mai lungă, dacă un trening nu i-a trecut prin cap să îmbrace, fiindcă așa se face într-o excursie... mai ales dacă ești fată corectă, pui, naibii, niște pantaloni pe tine, că mai urci pe vreo scară, pe niște ruine, în vreun copac, mai știu eu în ce... nu stai locului nicio clipă... mai e cineva în spatele tău, se mai uită, mai vede și ce nu trebuie...

Marea amăgeală a formelor fără fond a început la noi în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, când societatea românească încă feudală s-a iluzionat că se poate moderniza rapid, copiind diverse form(ul)e occidentale pe care să le aplice “fondului” nostru naţional, preponderent oriental, cel puţin în Muntenia şi Moldova. Iar în cazul în care acesta lipseşte, nu-i nimic, apare el, fiindcă, nu-i aşa?, forma creează fondul. Creează pe dracu!

„Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.” Aşa începe o poezie care a făcut epocă, la vremea ei, fiind recitată peste tot, de la modestele serbări şcolare şi până la monstruoasele spectacole omagiale… şi continua: “E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt,/ E-n viața ce veșnic nu moare” (“Partidului”). A fost scrisă de George Lesnea, dar numele autorului are mai puţină importanţă, din moment ce poezia continuă să fie atribuită şi azi ba lui Dan Deşliu, ba lui Mihai Beniuc, ba cine ştie cărui alt poet de curte comunistă, pe ideea că tot o apă şi-un pământ….

Adică, noroi! Dar, vai, câtă dreptate avea noroiul! Şi cum mai crâcneam noi, câte doi, câte trei, cu ochii-n patru, să nu ne prindă cineva că spunem bancuri! Ei erau proşti, cu partidul şi cu versurile lor, iar noi, cu lecturile şi cu miştourile noaste, de!, eram deştepţi! Ne hrăneam cu iluzia că nici atunci, la vremea aceea, “Partidul” nu era chiar în toate „ce sunt”, când, de fapt, prea era!, dar auzi ce profeţie tâmpită!, să pretinzi că Partidul va fi şi-n cele ce mâine… Că doar n-o dăinui cât lumea, Partidul ăsta! Ba bine că nu!

Tinel și Pistruiatu cărau lubenița, vai de capul lor, unul zece metri, celălalt zece metri... și tot așa, fiindcă asta era pedeapsa lor, pe care Chiru le-a dat-o, da’ mai mult și-au luat-o ei singuri, fiindcă au insistat să cumpărăm exact dihania aia de pepene, care nu încăpea într-o găleată... Treaba voastră, le-a zis Chiru, de la piață la autobuz sunt vreo 300 de metri... și pe urmă, de la autobuz la internat, poate mai mult... cine-o să care cinșpe kile? Noi, tovarășu profesor, eu cu Tinel, pe rând, a zis Pistruiatu, iar Tinel: Corect! Păcat de el să-l lăsăm aici, e o capodoperă de pepene... problema nu e cum îl ducem, da’ cu ce-o să-l tăiem?!, cât e de mare... Mă bag și eu, a dat cu gura și George, dar gura a rămas de el, fiindcă imediat ce-a făcut trei pași cu lubenița în brațe, sprijinită de burtă, a început să țipe: Băă, îl scap... îl scaap... și-l scăpa, dacă nu îl ajuta Chiru, care continua să facă bășcălie de ei: Hai, zmeii... care te înhami, mă, Sisife, la bolovanu' ăsta?... că tocmai ne spusese povestea lui Sisif, când ne plimbam prin Ada Kaleh... Că de aici a început totul, de la vizita la Ada Kaleh, insula aia turcească din mijlocul Dunării...

Atunci l-am văzut și eu... Am auzit alaiul venind spre Lunca Fântânii și m-am urcat primul pe ghizduri, ținându-mă strâns de stâlpul lanțului... așa că pe mine și pe încă vreo trei, patru băieți din vecini nea Lică Zaharia ne-a lăsat să stăm acolo, iar pe ceilalți îi alunga cu joarda: Plecați, bă, puțelor, d-aici, ajunge un înecat pe ziua de azi... voi vreți să-mi spurcați fântâna?! Când au ajuns cu mortul la fântână, hopa și șeful de post Melinte și încă cineva de la primărie, mai târziu, nea Lică zicea că fusese secretaru’... gâfâind pe biciclete și strigând de departe: Opriți! Opriți-vă, bă, că vă arestez pe toți! Taicu era cu fața în sus, purtat pe după umeri de Dorel Orleanu și de încă un băiat mare și ținut de picioare de frati-su, cu capu’ atârnat, bălăbănindu-se aproape să șteargă țărâna... Jos! Puneți-l imediat jos!, zbieră din nou Melinte, aruncându-și bicicleta cât colo... Păi, cum, jos, șefu’? În țărână?!, făcu Dorel... nu e păcat? Că nici sufletu’ nu și-a luat zboru’ din el... Stați așa!, strigă nea Lică pe neașteptate... mamă, dă, fă-ncoa rogojina aia, da’ repede! Și atunci l-am văzut ca lumea pe Taicu, imediat ce l-au lăsat ăia jos pe rogojină doar la câțiva metri de fântână, cu fața în sus, așa cum îl duseseră pe brațe... iar milițianul și secretarul reușiseră să facă un cerc larg în jurul lui, deși curioșii se tot adunau de peste tot.