Nu, nu ştiu ce să mai cred. Nu mai ştiu ce să cred despre noi înşine, despre poporul ăsta, despre naţia asta, despre ţara asta, despre populaţia asta şi despre conducătorii ăştia pe care şi-i alege şi apoi nu-i mai respectă, dar continuă să-i tolereze. Pe jumătate, sunt înclinat să cred că e vorba de un blestem istoric. Orice-am face, orice-am drege, nu ne iese. Oricât am fi de buni, de inteligenţi, de competenţi, de cinstiţi, harnici, bine intenţionaţi şi responsabili, pur şi simplu, nu ne iese nimic din ce încercăm, dăm greş de fiecare dată când ne propunem ceva şi o luăm în barbă original, după care ne punem ori pe criticat, ori pe jelit.

După ce a uitat cât a dat din coate și i-a trecut jena de a fi slugărit pilele care au decis loteria funcției, directorul începe să creadă că s-a trezit în scaun fiindcă este el tobă de carte, ca absolvent al universității din Moreni (nu este universitate la Moreni?... aveți răbdare!) și specialist nevoie mare, dottore doldora de patalamale care-i atestă tot felul de specializări și tot neamul de calități. Somitate!

Este exact ceea ce-i trebuie pentru ca directorul să facă prima greșeală, aceea de a confunda durata cu eternitatea. Când e în funcţie de un an, doi, nu îl interesează decât durata, dar după ce a rezistat un ciclu electoral de patru ani, deja începe să se creadă etern. Dacă are noroc și câștigă iarăși ai lui, cei care l-au pus în funcție, harașo, precrasnâi!... minunat!, s-a mai făcut cu patru ani de directorat la cv. Doar dacă nu fluieră în biserică, dar cine e nebunul ăla să nu vadă dincotro bate vântul când se descheie la șliț?! Dacă însă câștigă ceilalți?... așa, și?! păi, când ai ajuns un virtuoz al slujului, mai contează în fața cui te produci?

Să trăiești, nea Floreo! E, mă, vreo sfârâială? Cade ceva? Hai, noroc!… tu ești, mă, Ionele? Da, mă, nea Floreo, eu!... uite, sunt cu Mică al lu’ Cercel, fuserăm și noi cu ălaiele nițel mai încolo, venirăm cu noaptea-n cap, de!, ca să facem și noi o treabă, da’ am strecurat apa de pomană… Ăsta a mai luat ceva, vreo două știuci și niște șalău, da’ eu, o laie, nimic, mă, nimic!... trei baboi de nouă feluri, nici de-o ciorbă, să vezi ce pățesc cu creștina aia a mea când oi ajunge acasă, că de-azi noapte se tot dădea pe lângă mine: Ionele, Ionelașule, să-mi aduci ceva bun, mă, că eu am poftă de-o ciorbă de pește ca la mama ei… E, se mai întâmplă! zise moș Florea, da’ veniți, mă-ncoa, arătați-vă la față, să stăm și noi de vorbă ca oamenii, nu să strigăm unii la alții ca nebunii prin trestiile astea…

Ne plângem că primarii sunt hoţi, că prefecţii sunt de formă, că şefii judeţelor taie şi spânzură, că senatorii sunt inculţi, că deputaţii sunt papă-lapte, că politicienii sunt „vai steaua lor”, că miniştrii sunt incompetenţi, că premierul e varză, că şefii de partide sunt mediocri, că preşedintele e somnoros, dictator și trădător...

Lehamitea e anticamera abandonului… locul ăla sinistru, sufrageria tuturor ororilor, unde, dacă ai apucat să intri, gata!, nu mai ai nicio scăpare, poate doar scăparea pe tine, fiindcă, odată ce-ai abandonat, înseamnă că nu te mai preocupă nimic, nu te mai interesează nimic, nu-ți mai pasă de nimic, nici măcar de ceea ce se poate întâmpla cu tine însuți dacă ieși pe stradă în chiloți… și o iei așa, în neștire, spre niciunde. Sigur că e greu. Sigur că e infernal să dai piept zilnic cu minciuna, cu impostura, cu hoția, cu ticăloșia, cu manipularea, cu prostia... cu acel oribil țunami devastator care năvălește peste tine din toate pozițiile – din politică, de la serviciu, de la primărie sau de la spital, de la televizor, din ziare, sau, mai ales, din feisbucul nostru cel de toate zilele și a trei sferturi din nopțile noastre.

Să dea Dumnezeu să miroși cartofi împuțiți, zicea Laiu Bețâu când îl supăra Nelu Blaneș: Mă, Laiu, mă... care e, mă, numele tău adevărat, că proștii ăștia crede că pe tine chiar așa te cheamă, Bețâu, cum te-a poreclit olteanca aia cu gura mare a lu’ Danciu de la 2, da’ eu nu cred, că ăsta nu e nume de bozgor, doar poreclă de băutor fruntaș... Ia, arată-ne buletinu’! Când era beat mort, adică... bine făcut, în limbajul tolerant cu slăbiciunile omenești al celor de la barăcile Coloniei, lui Laiu, cum îi zicea toată lumea, nu-i mai ajungea blestemul cu cartofii stricați, ci o da direct pe ungurește, boscorodind în limba lui complicată: Sült paraszt... néz mint hal a szatyorban... până ce venea într-un suflet Feri Ceferistu, care mai întâi îi potolea pe tovarășii de beție ai lui Laiu: Mai, preiten, nimicu zice Lajos de mama, e numa un moghior gluma, așa, că țăran la cuptor la mine uită ca peștele din sácoșe, și după aia se înfigea tare în prietenul lui: Mai, boanghene prost, tu nu știi gluma de la preiten asta Colonia, mai, cu ei beut și jucat tabinetele întreg noapte și acu te faci baftă, nu șade bine la băiat bun ca tine... Și Laiu se potolea la moment, își termina dintr-o sorbitură sticla de bere, se lungea în pat și se punea pe sforăit de ziceai că se dărâmă baraca, ne miram că nu deraiază trenurile, că nebuna de Iloanca lu’ Erja așa se și prostea: Sforăie nea Laiu... sare comolotiva de pe șine...

De un’e venniți, ffă, nebbunelor, la orra assta? Și-așșa de vvesele… Ce-ați ppățit? Nu numai că Sanu lu’ Veronica avea o voce cleioasă… nu, nu era bâlbâit, dar lungea consoanele aproape lipindu-le între ele… de parcă mesteca într-una ceva dulce și zemos, ca o pară văratică sau ca un fagure de miere, dar nici nu putea să-l zică pe ”d”… și nu că nu-i ieșea prea bine, ci doar ceva între ”d” și ”b”, nu!... nu-l zicea deloc, pur și simplu, îl mânca. La început, chestia te uimea, fiindcă nu te așteptai ca cineva să zică ”mă ’uc” în loc de ”mă duc” sau ”apă a’âncă” în loc de ”adâncă” sau toate alea… imediat însă te obișnuiai și rar cuvânt pe care să nu-l înțelegi din gura lu’ Sanu, fiindcă și el era deștept și înlocuia pe loc cuvintele care-i făceau probleme, zicea ”însă”, nu ”dar”, zicea ”acușica”, nu ”imediat”, ”mure” nu ”dude” sau, pur și simplu, le evita, în fel și chip, da’ așa, meseriaș, câteodată chiar cu un simplu gest și rareori mai făcea careva pe nebunu’ că el nu înțelege ce vorbește Sanu. Normal că-l chema Sandu, dar îi mai zicea cineva așa? Cică doar mă-sa, cel puțin așa susținea Nuța lu’ Bidilică, singura din sat care intra în casa lor o dată pe lună, neapărat vinerea, ca să ajute la curățenie.

Clasarea dosarului privind evenimentele din 10 august 2018 a produs stupoare, indignare și mânie pe bună dreptate. Decizia este ticăloasă și nedemnă pentru niște magistrați care ar fi trebuit să reprezinte acuzarea. Nu trebuie să fii specialist în drept penal sau civil pentru a vede superficialitatea cu care a fost tratată această speță. Bătuții și gazații din ziua aceea de vară au aflat cu ocazia asta ca au fost doar victimele unor acte izolate de exces de zel din partea jandarmilor. După ce acest dosar a fost plimbat prin trei parchete, până la urmă procurorii DIICOT au ales soluția „batistei pe țambal“ și aruncă o vină morală pe protestatari care, chipurile, nu s-au delimitat de „provocatorii“ de meserie care s-au încăierat cu jandarmii pe orele înserării.

Practic procurorii și-au însușit argumentele jandarmilor.

Procurorii emit un comunicat prin care se arată că jandarmii nu erau pregătiți pentru excaladarea protestelor. Total fals, toți jandarmii așteptau echipați cu ținuta de „riot“ – Cască, scuturi, protecții-membre etc. În plus, dispozitivul era masiv, plus efective ținute în rezervă. Se uită că jandarmii nu au schițat nicio acțiune de extragere a scandalagiilor din mulțime. Din imaginile filmate de presă de pe clădirile din jur se poate observa că există un spațiu gol între băieții la bustul gol, ușor de recunoscut, și restul mulțimii.