Pe data de 2 august 1945 s-a încheiat Conferinţa de la Potsdam între noile puteri ale momentului URSS, Marea Britanie şi Statele Unite. Era o Conferinţă menită să confirme înţelegerile de la Yalta din februarie 1945 şi să clarifice anumite aspecte legate de soarta şi graniţele Poloniei, de împărţirea Germaniei în zone militare de ocupaţie şi împărţirea compensaţiilor materiale între aliaţi (inclusiv demantelarea industriei germane strategice şi mutarea ei în ţările învingătoare, cu cercetători cu tot). Germaniei i se rezerva un rol agricol în noua Europă postbelică. Ironia face ca lucrările s-au desfăşurat în Palatul Cecilienhof, ce aparţinuse Casei de Hohenzollern a Germaniei.

Lehamitea e anticamera abandonului… locul ăla sinistru, sufrageria tuturor ororilor, unde, dacă ai apucat să intri, gata!, nu mai ai nicio scăpare, poate doar scăparea pe tine, fiindcă, odată ce-ai abandonat, înseamnă că nu te mai preocupă nimic, nu te mai interesează nimic, nu-ți mai pasă de nimic, nici măcar de ceea ce se poate întâmpla cu tine însuți dacă ieși pe stradă în chiloți… și o iei așa, în neștire, spre niciunde. Sigur că e greu. Sigur că e infernal să dai piept zilnic cu minciuna, cu impostura, cu hoția, cu ticăloșia, cu manipularea, cu prostia... cu acel oribil țunami devastator care năvălește peste tine din toate pozițiile – din politică, de la serviciu, de la primărie sau de la spital, de la televizor, din ziare, sau, mai ales, din feisbucul nostru cel de toate zilele și a trei sferturi din nopțile noastre.

Când și când, mă înglodea ceva în ochiul drept... așa, ca o înțepătură cu gămălia unui bold, o usturime ușoară amestecată cu o mâncărime nesuferită. Atunci, mergeam la fântână, mă spălam bine, apoi îmi scufundam fața în ciutură și deshideam ochii în apa aia rece și mâncărimea trecea imediat… sau, dacă nu era chiar atât de rău, mă frecam, pur și simplu, la ochi, cu nodul degetului mare strâns în pumn laolaltă cu celelalte. Asta, până mi-a luat seama mamaia: Ia, vino, mă-ncoa… ce-ai tu la ochiu-ăla? Ce te tot freci așa? Că te văzui eu de câteva zile… ce-ai pățit? Ia uite-te la mine, așa… vino mai aproape… te doare? Da’ mai vezi, mă, lică?, tu mai vezi ceva cu ochiu-ăla, ia închide-l p-ălalt… Eu o țineam înainte că… n-am bre, nimica, mă înglodește ceva câteodată da-mi trece repede cu apă rece. Mă, ție ți-a intrat mai dămult ceva în ochi și s-a făcut o cămășuială acolo, de-aia vezi încețoșat, că-ți astupă lumina ochiului… se vede de-aici, ceva alb și rar, așa, ca un prapore dă miel… hai să mergem la baba Ivanca, să te vază ea! Nu merg, bre, la nicio babă Ivanca, n-am nimica, îmi trece…

De un’e venniți, ffă, nebbunelor, la orra assta? Și-așșa de vvesele… Ce-ați ppățit? Nu numai că Sanu lu’ Veronica avea o voce cleioasă… nu, nu era bâlbâit, dar lungea consoanele aproape lipindu-le între ele… de parcă mesteca într-una ceva dulce și zemos, ca o pară văratică sau ca un fagure de miere, dar nici nu putea să-l zică pe ”d”… și nu că nu-i ieșea prea bine, ci doar ceva între ”d” și ”b”, nu!... nu-l zicea deloc, pur și simplu, îl mânca. La început, chestia te uimea, fiindcă nu te așteptai ca cineva să zică ”mă ’uc” în loc de ”mă duc” sau ”apă a’âncă” în loc de ”adâncă” sau toate alea… imediat însă te obișnuiai și rar cuvânt pe care să nu-l înțelegi din gura lu’ Sanu, fiindcă și el era deștept și înlocuia pe loc cuvintele care-i făceau probleme, zicea ”însă”, nu ”dar”, zicea ”acușica”, nu ”imediat”, ”mure” nu ”dude” sau, pur și simplu, le evita, în fel și chip, da’ așa, meseriaș, câteodată chiar cu un simplu gest și rareori mai făcea careva pe nebunu’ că el nu înțelege ce vorbește Sanu. Normal că-l chema Sandu, dar îi mai zicea cineva așa? Cică doar mă-sa, cel puțin așa susținea Nuța lu’ Bidilică, singura din sat care intra în casa lor o dată pe lună, neapărat vinerea, ca să ajute la curățenie.

Nu, nu ştiu ce să mai cred. Nu mai ştiu ce să cred despre noi înşine, despre poporul ăsta, despre naţia asta, despre ţara asta, despre populaţia asta şi despre conducătorii ăştia pe care şi-i alege şi apoi nu-i mai respectă, dar continuă să-i tolereze. Pe jumătate, sunt înclinat să cred că e vorba de un blestem istoric. Orice-am face, orice-am drege, nu ne iese. Oricât am fi de buni, de inteligenţi, de competenţi, de cinstiţi, harnici, bine intenţionaţi şi responsabili, pur şi simplu, nu ne iese nimic din ce încercăm, dăm greş de fiecare dată când ne propunem ceva şi o luăm în barbă original, după care ne punem ori pe criticat, ori pe jelit.

După ce a uitat cât a dat din coate și i-a trecut jena de a fi slugărit pilele care au decis loteria funcției, directorul începe să creadă că s-a trezit în scaun fiindcă este el tobă de carte, ca absolvent al universității din Moreni (nu este universitate la Moreni?... aveți răbdare!) și specialist nevoie mare, dottore doldora de patalamale care-i atestă tot felul de specializări și tot neamul de calități. Somitate!

Este exact ceea ce-i trebuie pentru ca directorul să facă prima greșeală, aceea de a confunda durata cu eternitatea. Când e în funcţie de un an, doi, nu îl interesează decât durata, dar după ce a rezistat un ciclu electoral de patru ani, deja începe să se creadă etern. Dacă are noroc și câștigă iarăși ai lui, cei care l-au pus în funcție, harașo, precrasnâi!... minunat!, s-a mai făcut cu patru ani de directorat la cv. Doar dacă nu fluieră în biserică, dar cine e nebunul ăla să nu vadă dincotro bate vântul când se descheie la șliț?! Dacă însă câștigă ceilalți?... așa, și?! păi, când ai ajuns un virtuoz al slujului, mai contează în fața cui te produci?

Să trăiești, nea Floreo! E, mă, vreo sfârâială? Cade ceva? Hai, noroc!… tu ești, mă, Ionele? Da, mă, nea Floreo, eu!... uite, sunt cu Mică al lu’ Cercel, fuserăm și noi cu ălaiele nițel mai încolo, venirăm cu noaptea-n cap, de!, ca să facem și noi o treabă, da’ am strecurat apa de pomană… Ăsta a mai luat ceva, vreo două știuci și niște șalău, da’ eu, o laie, nimic, mă, nimic!... trei baboi de nouă feluri, nici de-o ciorbă, să vezi ce pățesc cu creștina aia a mea când oi ajunge acasă, că de-azi noapte se tot dădea pe lângă mine: Ionele, Ionelașule, să-mi aduci ceva bun, mă, că eu am poftă de-o ciorbă de pește ca la mama ei… E, se mai întâmplă! zise moș Florea, da’ veniți, mă-ncoa, arătați-vă la față, să stăm și noi de vorbă ca oamenii, nu să strigăm unii la alții ca nebunii prin trestiile astea…

Ne plângem că primarii sunt hoţi, că prefecţii sunt de formă, că şefii judeţelor taie şi spânzură, că senatorii sunt inculţi, că deputaţii sunt papă-lapte, că politicienii sunt „vai steaua lor”, că miniştrii sunt incompetenţi, că premierul e varză, că şefii de partide sunt mediocri, că preşedintele e somnoros, dictator și trădător...