Unii vor strâmba din nas: Gunoi?! Da, pute!... mai ales acum, vara… vara asta care, gata!, oricum, a trecut ca o amăgire. Deci, azi, despre gunoi. Da, știu, dovadă că am spus-o deja, de ce trebuie s-o repet?... pute! Dar despre ce să fi scris? Despre politică? Sunteţi siguri că nu era mai rău? Bleah!

Când Pârâianu a intrat în hol discret, cum îi era felul și îi cerea meseria... și s-a apropiat pâș-pâș de cabina lui de portar, Petre Smărăndescu l-a întâmpinat zâmbind larg, gata să răspundă la salutul lui glumeț, ca de obicei, ba chiar luându-i-o înainte: Tinerimea studențoasă face de toate, dar în special bine, tovarășe... și-aici trebuia să fie atent la intențiile tânărului înalt, zvelt, cu freza pe stânga și fața luminoasă, dezvăluite de semne pe care numai el le descifra... din ochi, degetul pe buze, înclinând din cap... dacă nu mai era nimeni în hol, îi zicea... tovarășe locotenent și continua cu... bine-ați venit pe la noi!... și chiar mai mult... cu ce vă putem fi de folos?... dacă mai erau și alții, puțini, îi zicea doar... bună ziua, căutați pe cineva?... iar dacă era forfotă, și tânărul era grăbit să urce în cămin, se făcea că nici nu-l observă...

Citește și: XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

Citește și: XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

Când ne așezam la masă, îndeosebi la prânzul mare și seara, că dimineața mânca fiecare când se nimerea, după cum se scula… așteptam să zică tataie ”Tatăl nostru” și abia apoi începeam să mâncăm. Evident, mai întâi crucea! Întâi închinatu’, pă urmă dumicatu’, ne amintea mamaia de fiecare dată, cu toate că nu mai era nevoie, fiindcă știam predica pe dinafară, cuvânt cu cuvânt… după rugăciune, ne făceam trei cruci și abia apoi apucam lingurile și ne puneam pe treabă. Ce bagi în gură în afara sfintei cruci nu este de niciun folos, completa ea, care nu începea să mănânce până nu se asigura încă o dată că o să ne închinăm și când nu va mai fi ea să ne aducă aminte, adică toată viața… fiindcă o faci fără binecuvântarea lui Dumnezeu și asta poate să-ți aducă multe rele… mai întâi trupului… atâtea boli… și după aia sufletului… atâta răutate. Hai, acuma mâncați!

Un harnic și sobru scriitor ploieștean, militant de vocație al culturii urbei sale, își deversează sila pe fb, o iau cu copy – paste, că pătează: ”Am căutat în numărul 21 al Românii literare (…) Absolut nimic. Am căutat în nr. 22. Aici da. La "calendar", cu litere mici "25 mai 1933 s-a născut Eugen Simion". Atât crede România literară că merită importantul cărturar la aniversare a 87 de ani, eminentul profesor la filologia bucureşteană, criticul şi istoricul literar de excepţie, academicianul, două legislaturi preşedinte al Academiei, editorul operelor capitale ale literaturii române (…) Cui nu i se face silă de memoria intelectuală de-a dreptul insignifiantă a editorilor revistei, a directorului său, coleg de catedră universitară - de pe când amândoi erau asistenţi - şi de revistă cu ostracizatul pe nedrept? Mie mi-e silă. Acesta este cauza din pricina căreia cultura, literatura română nu dau înainte. Vine cineva şi şterge ceea ce s-a făcut. Şi totul se ia de la cap”.

Toată Colonia știa că Sanda lu’ Terci de la baraca 3 și Fany Mustăcioasa de la 4 se certau doar așa, de ochii lumii, mai mult ca să fie ele mereu în centrul atenției, că nu știu de ce le plăcea lor așa, să fie ele primele la orice și să se vorbească de ele peste tot… dar, de-adevăratelea, astea două se aveau bine, mai ales acuma, de vreun an, de când se liberase din pușcărie Valeriu Terci, că făcuse un an jumate pentru furt din avutul obștesc… îl pârâse cineva la șeful de schimb Iancu Sâtă că fură sticle și le aruncă peste gard… iar ăsta îl pândise câteva nopți împreună cu doi paznici slugoi de-ai lui… și nu-l iertase. Când a venit acasă, după un an, că muncise zi de zi și avusese comportare bună, Valeriu s-a făcut frate de cruce cu Ion Mustață, bărba-su lu’ Fany, că ăștia doi erau prieteni din copilărie… cel puțin, lumea așa-i știa, că veniseră împreună la Sticlărie acu’ vreo zece ani și că erau din același sat, undeva prin Moldova… nimeni nu se încurca în amănunte.

Sanda și Fany erau din alea care săteau acasă, fiindcă bărbații lor nici să n-audă de mâncare de pe o zi pe alta, sau, mai rău, de ceva făcut în grabă, așa, cum ar fi cartofi prățiți cu salam sau ochiuri… la masa de prânz, cel puțin… păi, asta e mâncare?!, domnu’ Sâtă, zi și dumneata… mai pot eu să sparg norma lună de lună, dacă nu mănânc, colo, un borș de perișoare și niște sarmale ca la mama lor, cum numai Fany a mea știe să facă?... îi zicea Ion șefului de schimb cand îi venea rândul să-l cinstească, mai ales că Sâtă se tot ținea de capul lor: Măi, Terci, măi, Mustață, aveți femei tinere și sănătoase, aduceți-le, dom’le la muncă, uite, acum este iar nevoie mare de muncitori, se fac angajări imediat, am patru posturi la la sortat… bani frumoși… nu e păcat să-i ia alții?... vremea trece, ca mâine vine bătrânețea… o să vă prindă bine, colo, la pensie…

Perdeaua grea de pluș vișiniu s-a dat la o parte și în separeu a intrat Cezar Sofronie, mandatarul cârciumii, bătând ușor cu arătătorul în cadranul ceasului, adresându-se evident lui Mocancea: E trecut de zece jumate, ați ordonat să vă atrag respectuos atenția. Cezărică, hai, mă, lasă teatru’, toată lumea aici de față e la curent că noi doi suntem prieteni... mă, băieți, e careva care nu-l știe pe Cezărică?... hai, că asta ar fi chiar nostim... și tu, mă, băiatule, ce fel de patron ești, dacă nu-ți cunoști clientela permanentă?! Don șăf, dânsu’ are dreptate, zise atunci nea Gică... și se și sculă în picioare... hai, mă, Blaneș, hai să mergem, la unșpe trece autobuzul, abia avem timp să ajungem acasă și să ne pregătim de muncă, dom șăf, noi doi suntem schimbu’ patru, la unu fix trebuie să fim în dogoarea cuptorului, că, a dracu’ mașină, fără noi nu vrea să facă niciun fund de sticlă...

Citește și: XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

Deci, tovarășe ofițer, m-am sculat pe la ora patru, patru și ceva, cum vă spusei, tot o apă de nădușeală. Încolo, n-aveam nimic... dar țineam minte fiecare secundă din coșmaru-ăla cu gunoiul. Mi-am schimbat pijamaua, m-am dus la baie... în cămin era liniște... apoi am stat pe marginea patului... pe întuneric... dar nu chiar, fiindcă sunt destule lumini în apropierea căminului și de la mine, de la etajul întâi, se văd foarte bine și-mi luminează camera.. și m-am gândit că visul ăsta nebunesc trebuie să vină dintr-o amintire îndepărtată... eram de vreo șaptișpe, optișpe ani, așa, când, într-o vară, l-a vizitat pe frati-miu un fost coleg de armată, unul Laiu și nu mai știu cum, care venise din Azuga tocmai la noi la Roșiori, să vorbească cu Gelu despre ce pățise comandantul lor și alți colegi care fuseseră într-o echipă de militari care făcuseră curat în subsolul unde trăia un vagabond bătrân și nebun, de ani de zile, adunând tot ce găsea pe stradă. La faza asta, Laiu ăsta și cu Gelu, frati-miu, pe mine m-au gonit de-acolo, nu așa, direct, ci cu plan, adică, mi-au dat niște bani, ca să mă duc cu gagica la film și la cofetărie... maică-mea nu auzea ce vorbeau ei, că era în bucătărie, făcea ceva de mâncare, iar noi tată n-avem, că am crescut de mici, cu durerea asta, că ăla bătrânu al nostru pierise de tânăr, de-o boală grea, nimeni nu m-a lămurit ce avusese.

Citește și:

XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

XXIV. Cum să te apere câinii vii de oameni morți? (3)

La grădinița politicii românești cu cel mai prelungit program electoral posibil ajuns deja la level apă de ploaie… tovarășa Gabi, educatoarea șefă a PSD București deschide serbarea de început de campanie electorală și de sfârșit de politică serioasă citind lista premianților. În cap, Petre Roman. În sală, rumoare… Câțiva aspiranți pesediști la pole position încearcă să facă gât, dar rămân bușbe, fiindcă Firea le-o ia înainte și anunță un alt monstru sacru al cacealmalelor: Mitică Dragomir, după care parcă a tunat și i-a adunat: Cornel Dinu, Anghel Iordănescu. Și cred că închisese la ”Antipa”, fiindcă Ilie Năstase și Gheorghe Zamfir n-au mai apucat să fie scoși de la naftalină, așa că vor rămâne, și de data asta, mă-nțeledzi… fără coledzi!