Înainte de a-i mulţumi Maestrului OVIDIU BĂLAN pentru iniţiativa de a programa, în cadrul concertului de joi, 15 aprilie 2010, o lucrare – practic – necunoscută aparţinând muzicii ruse de la sfârşitul secolului al XIX-lea – „Uvertura pe o temă rusă” de Serghei Taneev –, îmi permit să fac o completare la articolul precedent în cadrul căruia am omis – omisiune impardonabilă! – să menţionez contribuţia deosebită pentru reuşita spectacolului a violonistelor ANA-MARIA TRUŢĂ şi IOLANDA VASILESCU, membre ale orchestrei simfonice a Filarmonicii, care, alături de ceilalţi, prin prestaţia lor de fiecare zi sau în calitate de soliste, ridică substanţial nivelul acestei orchestre.

Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti, fidel preocupărilor sale de a promova în stagiunea 2009-2010 autori contemporani consacraţi şi, mai ales mari regizori ai scenei româneşti,  programează marţi, 27 aprilie, de la ora 18.30, avanpremiera spectacolului Miriam W. (Doar n-oi vorbi chinezeşte) al scriitoarei din Israel, Savyon Liebrecht.

Casa de Cultură a Sindicatelor a găzduit joi, 15 aprilie, în sala de 200 de locuri, un eveniment deosebit pentru cultura prahoveană, prilejuit de împlinirea a zece ani de apariţie a revistei „Axioma”.

„Coagularea unor forţe spirituale...”

La ceasul stabilit, în sală erau prezenţi deja oameni din mendiul ştiinţific şi/ sau cultural – cu toţii colaboratori ai „Axiomei”. Vorbim despre prof. Ieronim Tătaru (ferice de ploieşteni pentru că îl au ca profesor!), redactorul-şef al publicaţiei, prof. univ. dr. Miron Oprea, conducătorul „Axiomei matematice”, Marian Ruscu, directorul revistei, conf. univ. dr. Mihai Brescan, prof. Marian Chirulescu, prof. dr. Christian Crăciun, prof. Nicolae Dumitrescu, lector univ. dr. Sanda Hârlav-Maistorovici, prof. Constantin Hârlav, prof. Corneliu Irimia, prof. Paul D. Popescu, prof. Gabriela Vasilescu, prof. Ion Macri, prof. Nicolae Stanciu, pr. Bogdan Costin-Georgescu, prof. dr. Alexandru Bădulescu, Gherasim Rusu-Togan, Serghie Bucur, Nelu Stan, George Paşa, Constantin Marin. Iată că „Axioma” a reuşit să strângă în jurul ei personalităţi culturale deosebite, fapt pe care l-a amintit şi Marian Ruscu în articolul „După zece ani”, cuprins în suplimentul care face parte din numărul 3 (120) al revistei şi care s-a dedicat aniversării: „Cred că cel mai important lucru îl reprezintă strângerea în jurul revisei a celor mai importante personalităţi ale culturii, ştiinţei şi artelor prahovene, coagularea unor forţe spirituale care se manufestau sporadic şi care nici nu aveau unde a-şi reproduce gândurile, concepţiile, conceptele.”

„Axioma” = Bildungsroman

Evenimentul a debutat cu citirea unui mesaj trimis de unul dintre corespondenţii din Germania ai revistei, Beatrice Ruscu-Guerierro. În textul lecturat de prof. Nicolae Stanciu este exprimată ideea că „Axioma” e similară unui bildungsroman, e o revistă de formare. Expunerea e cu totul veridică din moment ce, iată, pe parcursul celor zece ani, nu doar revista a „crescut”, ci cu atât mai mult cititorii şi chiar autorii articolelor publicate în ea.

In memoriam Nino Stratan şi Dumitru Pricop

Emoţionant a fost momentul în care toţi cei din sală au păstrat un moment de reculegere în memoria a doi dintre colaboratorii de seamă ai „Axiomei”: Nino Stratan şi Dumitru Pricop. Nădăjduiesc că toate gândurile prietenilor şi cunoscuţilor, îndreptate înspre ei în acele clipe, i-au ajuns.

„De ce «Axioma»?”

Discursul redactorului-şef, prof. Ieronim Tătaru, a vizat esenţa publicaţiei, motivaţia şi formarea ei. „«Axioma» a avut de la început un program rezultat din discuţiile membrilor fondatori, un program care stabilea că revista nu este una de tip magazin. Prin urmare, ne vom apăra de agresivitatea kitsch-ului. ”În editorialul primului număr al publicaţiei, intitulat „De ce «Axioma»?”, se specifică datoria care reiese încă din titlul revistei. Cum termenul “axioma” provine din greaca veche, însemnând “demnitate, valoare perenă”, titlul obligă la un efort susţinut pentru menţinerea calităţii. Cu atât mai mult cu cât “«Axioma» se ridică pe patru piloni: literatură, ştiinţă, religie, artă” (“România literară”).

Cultură fără frontiere

“Am ales calea unei culturi fără frontiere, unde ideile circulă fără obstacole. Din acest considerent, «Axioma» a cuprins numeroase traduceri din literatura universală în limba română şi din literatura română în limbi străine.”, a adăugat prof. Ieronim Tătaru. Continuând această idee, Marian Ruscu a subliniat una dintre motivaţiile esenţiale în implicarea pe care o are în acest proiect: „Am ţinut să existe acest spirit de unire prin cultură, care să transmită de aici, peste graniţe, că se poate întâmpla ceva frumos şi în România.”

„Faci şi taci. Adică scrii.”

Prof. dr. Christian Crăciun şi-a început scurta rostire cu o exclamaţie absolut cuprinzătoare: „Iubesc «Axioma» şi spiritul axiomist!”. În articolul „Axiome” pe care îl semnează în numărul aniversar, pe lângă structura vie, am găsit între propoziţiile scurte o bucurie... aniversară, una care se poate constitui chiar în definiţia „Axiomei”: „O revistă prin excelenţă anti-mioritică, adică excluzând jelania. Faci şi taci. Adică scrii.”  Gândul scris şi-a găsit însă continuarea şi în formă verbală: „Este formidabil să fii împotriva modei şi a relativităţii şi să-l susţii pe prima pagină pe Matisse!”

În semn de mulţumire...

Reprezentanţii Primăriei Ploieşti au acordat revistei „Axioma” o diplomă de onoare pentru calitatea articolelor şi sprijinirea culturii prahovene. La rîndul lui, Marian Ruscu a oferit diplome în semn de recunoştinţă pentru colaborarea şi sprijinul acordat pe parcursul celor zece ani. Diplomele au fost înmânate Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă (prin preşedintele acesteia, prof. Miron Oprea), Societăţii Culturale „Ploieşti – Mileniul III”, publicaţiilor „Revista Nouă” şi „Oglinda de Azi” din Câmpina, corespondenţilor din Franţa - prof. Jacques Raunet şi prof. Didier Nordon.

Ce însemnă aceşti „10 ani”?

Prof. Ieronim Tătaru: „... o reîmprospătare a cunoştinţelor despre marile valori ale culturii şi posibilitatea de recitire a unor opere fundamentale ale acestei culturi. De altfel, articolele apărute în «Axioma» au fost cuprinse în patru volume, intitulate «Semne». Totodată, reînvierea interesului pentru arte plastice...”

Marian Ruscu: „Mult! Am început cu ideea de a face ceva împotriva kitsch-ului şi, iată, că acum simt unirea din jurul «Axiomei». Am reuşit să adunăm laolaltă grupurile de oameni de cultură şi pe unii chiar să-i lansăm.”

Miron Oprea: „... prelungirea speranţei pentru mine, încredere că încă mai putem face ceva şi nu dezarmăm!”.

Leo Brouwer, este una dintre figurile marcante în lumea chitaristică a secolului XX şi a începutului de mileniu. Muzica sa are rădăcini adânci în cultura „neagră” africană, prezentă de peste 500 de ani în Cuba. Destinul muzical al lui Brouwer a traversat mai multe perioade, printre care una avangardistă, pentru a evolua, într-un final, către ceea ce Brouwer numeşte „Noua simplitate” sau perioada sa neo-romantică, un limbaj care conţine „legea forţelor opuse”, un concept prezent dintotdeauna în istorie. Universul sonor exotic, luxuriant, strălucitor, plin de profunzimi al Cubei, precum şi o varietate a ritmurilor sunt surse inepuizabile de inspiraţie pentru Brouwer.

Costin Soare – un produs al şcolii ploieştene de chitară

Costin Soare este un produs al şcolii ploieştene de chitară. A inceput studiul sub îndrumarea tatălui său şi a continuat, în cadrul Liceului de Artă din Ploieşti, cu prof. Constantin Mitulescu. În ultimul an de facultate a plecat cu o bursă „Socrates” la Universitatea din Glasgow (Scoţia), iar în anul universitar 2001-2002 i s-a acordat o bursă completă de studii de master la „Academia Regală de Muzică şi Teatru” din Glasgow. În prezent, este profesor la Liceul „Dinu Lipatti” din Bucureşti şi profesor colaborator la catedra de chitară a Universităţii de Muzică din Bucureşti.

„Danza del Altiplano”

Am avut ocazia sa-l ascult pe Costin Soare în câteva rânduri, de cele mai multe ori în cadrul unor recitaluri susţinute la Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti. Nu-şi ascunde preferinţa pentru creţia lui Leo Brouwer, unul dintre recitaluri fiind dedicat în întregime compozitorului afro-cubanez. Interpretul a ales din creaţia acestuia 10 din cele 20 de studii „sencillos”, două teme populare cubaneze, o piesă extrem de melodioasă, „Danza del Altiplano”, şi un grupaj de trei piese din ciclul „El decameron negro” („Decameronul negru”), sursa de inspiraţie a lui Brouwer pentru „decameron” constituind-o un volum de zece povestiri cubaneze care l-au impresionat foarte mult. Piesele grupate în acest ciclu au o structură „narativă”, cu frecvente alternanţe sonore şi ritmice.

„Harpa războinicului”...

... este povestea unui războinic iubit şi respectat de comunitate pentru vitejia lui. Luptă în războaie, iar în momentele de linişte, de pace, se retrage pentru a cânta la harpă în munţi.

Momente din trecutul lor

„Fuga îndrăgostiţilor prin valea ecourilor” este o piesă foarte interesantă din punct de vedere muzical, în care fiecare pasaj sonor „developează” o stare interioară. O voce premonitorie vesteşte ce s-ar putea întâmpla. Vântul şuieră în deşert, acompaniind fuga îndrăgostiţilor. Sunt momente ale vântului (semnificând suflul cosmic), alternând cu momente scurte, când calme, când tensionate. Pasaje de agitaţie, instabilitate, inconstanţă, însufleţire intersectează altele, „blânde”, în care este prezent un sentiment de nostalgie (îndrăgostiţii rememorează momente din trecutul lor).

„O zi de noiembrie”

Interpretul ne-a oferit la final un „bis”, tot un Brouwer, anume „O zi de noiembrie”, altă piesă celebră a cubanezului
Am apreciat de fiecare dată eleganţa stilului, calitatea tonului şi dinamica subtilă a interpretării introspectivului Soare.

În prologul lucrării sale „Tragedia antică”, Guy Rachet nota: „Trăsătura dominantă a tragediei apare în această dualitate individ – forţe colective, Stat, credinţe religioase impuse de o societate anume indivizilor care fac parte din ea. Iar în această luptă, care este într-o anumită măsură esenţa tragediei, se întâmplă ca Statul, forţele oarbe, să învingă; se poate întâmpla şi invers, omul, eroul, ieşind atunci învingător din luptă”. Autorul atrăgea în continuare atenţia că trebuie evitată „o confuzie care se produce adesea mult prea uşor datorită faptului că există tendinţe de a proiecta pe fundalul sufletului antic propriul nostru eu, cu concepţiile moştenite de la peste o mie de ani de creştinism şi cîteva secole de raţionalism”. Întrebarea căreia căuta să-i găsească răspuns Rachet era: Cine oare ar vrea, în epoca noastră, cine oare ar putea să-şi făurească un suflet antic? Dar atunci cum trebuie citite marile tragedii?

Acestor întrebări şi altora (unele devenite loc comun, dar reluate şi de noi, ca de pildă: Are omul contemporan sentimentul tragicului? Este epoca noastră o epocă tragică? Cum izolăm tragicul existenţei de tragicul în artă?) caută să le găsească răspuns prof. univ. Mircea Mihalevschi în ambiţioasa sa lucrare „Tragic vs. Deriziune” (Devenirea categoriilor teatrului).

Condiţia umană mediată este sursă de deriziune

Mircea Mihalevschi insistă asupra importanţei pe care o are pentru omul de azi rediscutarea critică a reperelor noastre tradiţionale. Profesorul repune în discuţie texte consacrate, invită cititorul să facă un efort de imaginaţie „la limita posibilităţilor noastre subiective de reprezentare”, cu intenţia de a evidenţia caracterul relativ, istoriceşte determinat, al reperelor „naturale” („naturale pentru noi, dar nu neapărat universal valabile...”), redistribuie semnificaţii.

Lucrarea este structurată în următoarele capitole: Asimetria opoziţiei râs/ plâns, Dramatism şi re-prezentare, Înnoiri în structura formală a teatrului (în acest capitol autorul reperează trăsăturile distinctive ale noii dramaturgii, instituind propriul model descriptiv, care îşi propune definirea teatrului nu ca gen literar, ci ca tip de discurs), Incursiuni în economia noului discurs dramatic, Valenţe performative, virtuţi ale conversiunii, Vina tragică azi. Nu figurează în intenţiile noastre analizarea fiecărui capitol, întrucât o asemenea intreprindere depăşeşete cadrul acestui articol. Ne vom mărgini la a puncta câteva dintre ideile autorului.

„Traducerea în viaţă a proiectelor umane, individuale sau la scară planetară, se degradează şi eşuează în deriziune datorită impactului inevitabil cu dezordinea ineluctabilă a lumii, cu elementul contingent. Condiţia umană mediată este astfel sursă fatală de deriziune”, consideră autorul, care precizează din capul locului obiectul cercetării lucrării sale: rediscutarea categoriilor fundamentale ale teatrului este solidară cu perturbarea cadrului nostru epistemologic, adică a configuraţiei ştiutului. „Prezenta lucrare asociază mutaţiile din domeniul creaţiei literar-artistice (teatrul aflându-se în poziţia privilegiată a interferenţei dintre artele vizuale şi literatură – sau chiar muzică) cu spectaculoasele efecte ale traversării unei noi răspântii epistemologice (de o complexitate aproape fără precedent în istorie), răspântie deschisă în faţa civilizaţiei umane de mai bine de un secol şi pe care continuăm s-o străbatem cu aceeaşi impetuozitate şi azi”.

Divergenţă/ convergenţă

Mircea Mihalevschi demonstrează faptul că în domeniul teatral s-a păstrat în toată marea tradiţie europeană, începând de la tragicii greci, paralelismul între realitatea scenei şi real, cu toate că unul din paradoxurile teatrului este imposibilitatea confundării lor. Începând cu Noul Teatru (termen considerat mai operant decât cel de teatru al deriziunii) – mai exact cu noile experienţe ale teatrului modern – nu mai este vorba despre un paralelism, ci despre o divergenţă/ convergenţă. Această inovaţie foarte greu de realizat şi acceptat este  raportată marii răspântii epistemologice a secolului XX, în care fundamentele însele ale paralelismului sunt puse în discuţie: dintr-un punct de vedere două obiecte sunt asemănătoare, dinr-altul, total diferite. Răspântia epistemologică s-ar defini sub acest unghi prin aserţiunea: „nici un punct de vedere comun pentru toate obiectele şi nici un obiect comun pentru toate punctele de vedere” (preluată din gândirea Tel Quel).

Deriziunea ca sursă a tragicului

Această raportare la răspântia epistemologică nu este justificată decât în măsura în care autorul vede în teatru un act eficace, care să găsească soluţii noi, în noua perspectivă epistemologică, strategiilor care opun omul adversităţii. În acest sens, deriziunea nu mai este văzută ca opusă tragicului, ci ca sursă a tragicului, ca având aceeaşi cauză şi conexiuni complexe cu mediocritatea, în sensul cel mai larg al cuvântului, implicând şi mediatizarea. „Eficacitatea actului de cultură se poate măsura prin conversiunea deriziunii în contrariul său, restituind nealterate patetismul şi frumuseţea fragilă a aspiraţiilor umane. Şi prin conversiunea în contrariul ei a mediocrităţii, văzută ca efect fatal al actului de mediere. Actul de cultură poate realiza aceste conversiuni prin redistribuirea de semnificaţii. El dobândeşte astfel eficacitatea actelor performative”, subliniază autorul.

Toate proiectele umane riscă să eşueze în deriziune, datorită condiţiei fatale de a fi mediate, adică de a suferi impactul în momentul transpunerii în viaţă cu inevitabilul element contingent, adică cu iremediabila contingenţă, adică a dezordinii lumii. Inclusiv proiectele, utopiile (spre pildă, comunismul) exprimă o aspiraţie, dar în acelaşi timp apare riscul deriziunii.

Tragicul azi

Dar este loc pentru tragic astăzi? Autorul demonstrază că definirea tragicului de către Nietzsche, deşi pare complet diferită de cea a lui Aristotel, e complementară şi valabilă. Ea e valabilă dintr-o perspectivă non-statică, ci dintr-o înţelegere a lumii ca devenire. Din acest punct de vedere tragicul, asociat deriziunii ca elemente convertibile reciproc, continuă să existe.

De fapt, autorul s-a raportat la răspântia epistemologică actuală tocmai pentru că ea presupune o devenire a lumii mai largă decât cea „apolinică”, fondată pe identităţi opuse şi atribute stabile. Şi, aşa cum arăta regretatul academician Grigore Moisil, devin tot mai pregnante, mai operante în viaţa de zi cu zi logicile non-binare, non-casante, cauzate de relativizarea sistemelor de referinţă.

O concluzie. Noul Teatru este văzut de prof. Mircea Mihalevschi ca „o instanţă care recunoaşte şi identifică mediocritatea şi deriziunea într-un proces de conversiune generator de virtuale proiecte astfel înnobilate”, o dovadă a vocaţiei sale umaniste, „pe care intuiţia orizontului actual de aşteptare a validat-o prin ineresul manifestat”. Speranţa autorului este că această vocaţie se va realiza, „perspectivele deschise de această dramaturgie oferindu-se ca o posibilă componentă majoră a strategiilor umane în secolul actual”.

Privită cu credinţă această împlinire în Duhul Sfânt este dumnezeiască în dumnezeiasca lucrare divină. Pentru că Treimea nu este simultană Venirii (Ioan 7, 39) sau a-plecării divine în lume, ci cuprinde lumea de dincolo de unde este ea fixată întru transcendenţă. De aceea moartea este un amănunt, e drept determinant, pentru locul de fixare cotidiană a lumii în pragul transcendenţei, pe care îl mai numim şi smerenie.

Lumea şi credinţa nu pot stărui decât numai aflate mereu în tatonare, “vorbeau mult în şoaptă despre El” (Ioan 7, 12), faţă de cuprinderea Treimii. Căci în puterea iconomiei Sfintei Treimi este legătura acţiunii fatale a morţii cu discretul întăinuit al învierii pentru Judecată. “Unii ziceau: Este un om bun. Alţii ziceau: Nu, ci duce norodul în rătăcire.” (Ioan 7, 12). Sfânta Treime, prin administrarea acestei legături, evidenţiază cele văzute. După cum şi cele ce nu se văd, “cuvintele vieţii vecinice” (Ioan 6, 68), stăruiesc în iconomia acestei legături “ca cei ce nu văd, să vadă” (Ioan 9, 39). Mai mult, acestea, nevăzutele, sunt cele ce impun smerenia şi în acelaşi timp minunea celor văzute, “Cum are omul acestă învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7, 15), dată fiind legitima sorginte şi starea comună cu evidenţa, în Creaţie, a nevăzutelor, “Nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?” (Ioan 7, 26). Dar, mai ales, avem această stăruinţă întru smerenie a celor nevăzute, pentru că, dincolo de întrebarea provocată ca început al smereniei, Treimea însăşi este tainică şi invocă la rândul ei smerenia, “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimes pe mine.” (Ioan 7, 16).

Manifestarea smereniei în credinţă

Credinţa este prin ea însăşi o stare de smerenie, mai puţin atunci când stăruinţa credinţei este evidentă. Vorbim aici despre stăruinţa credinţei ca manifestare a vieţii însăşi, pe care Mântuitorul o impune, dincolo de umilinţă, prin judecată (Ioan 9, 39) sau urgie (Marcu 11, 12) şi ca efect al unei înţelepciuni ce odată începută a fi răspândită şi deprinsă duce la formarea paradoxalei elite a creştinătăţii prin care simultan viului se evidenţiază şi Treimea, în dimensiunea temporală a lumii, dimensiune care îşi pierde astfel fluenţa cronologică, atemporalizându-se. Smerenia a-pleacă timpul. Credinţa începe astfel să-şi transgreseze punctele de referinţă între cele nevăzute şi evidenţe.

Din acest moment credinţa nu este iniţiată numai în tatonarea a-temporală, prin smerenie, a celor de nevăzut. Credinţa este şi altceva, apare ca altceva, aşa încât ceea ce până acum era smerenie devine o iniţiere într-o altă stăruinţă: moartea. Abia această smerită, la rândul ei, stăruinţă, ne raportează fatalmente la păcat şi parcimonios la bucurie. “Bucuraţi-vă, fraţilor!”, spune preotul, la slujba de înmormântare, înainte de ultima sărutare a mortului.

Deoarece prin credinţă iniţiem percepţia şi recunoaşterea păcatului trufiei, de aceea suntem schismatici şi eretici. Cele nevăzute pot fi în sine smerite sau pot fi chiar moartea. Pentru că nevăzutelor le lipseşte claritatea mundană pe care acestea o frizează, fie cu smerenie, fie prin moarte. Cu alte cuvinte, Treimea este la fel de nevăzută în moarte, precum în cele nevăzute. Dar cele nevăzute totuşi apar ca fiind nevăzutele, prin manifestarea tainelor, tot astfel după cum prezenţa în moarte a Treimii face cunoscută oamenilor Învierea.

Ca locuitori ai lumii, uneori suntem, pe neştiute, atraşi de plăcuta ardoare a trufiei. Vocaţia trinitară şi împlinirea acesteia în lume întru Duhul Sfânt, ca temei al lumii, transcendent însăşi fixării lumii întru transcenderea ei însăşi, cuprinde odată cu acestea şi smerenia şi moartea. Altfel spus, în străfundurile ei, trufia de a locui lumea aceasta cunoaşte smerenia şi moartea. Adică întruparea credinţei conţine indezirabilul şi încercarea cea mai grea, dar mai ales indezirabilul şi spaima. Cu alte cuvinte, încercarea cea mai grea, indezirabilul şi spaima nu sunt deloc străine de întruparea credinţei, dimpotrivă. Astfel, credinţa, prin Întrupare, presupune cunoaşterea încercării celei mai grele, indezirabilul şi spaima, adică smerenia şi moartea. Asta înseamnă că Întruparea este viaţa şi moartea simultan, pentru că Întruparea credinţei este, prin ea însăşi şi prin Hristos, trup viu.

Concertele orchestrei simfonice a Filarmonicii din 1 şi 8 aprilie 2010 au fost, din punct de vedere al repertoriului abordat şi al nivelului interpretativ, darurile acestei formaţii oferite melomanilor cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Paştilor. În acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că soliştii acestor două spectacole au fost membri ai orchestrei care şi-au dovedit încă o dată calităţile de instrumentişti de elită, de muzicieni complecşi.

Doi contemporani: Bach şi Vivaldi

Joi, 1 aprilie, sub bagheta Maestrului ILARION IONESCU-GALAŢI, în dubla ipostază de dirijor şi solist, publicul a avut ocazia să asculte un Concert Pascal ce a avut în program lucrări de Antonio Vivaldi (Simfonia în Sol major, Concertul în si minor pentru patru viori, orchestră de coarde şi clavecin şi Concertul în sol minor pentru orchestră de coarde şi clavecin) şi Johann Sebastian Bach (Concertul brandenburgic nr. 3 în Sol major pentru orchestră de coarde şi clavecin BWV 1048, Concertul brandenburgic nr. 4 în Sol major pentru vioară, doi flauţi, orchestră de coarde şi clavecin BWV 1049 şi Bach-Schinina – Ciaccona pentru orchestră).

Cantabilitate şi expresivitate sau şase interpreţi în căutarea unui numitor comun

Alături de violoniştii ILARION IONESCU-GALAŢI şi COSMIN-HORAŢIU STOICA şi flautista ALINA PAPARĂ-BORZA, care au demonstrat, pe lângă o tehnică instrumentală admirabilă, multă muzicalitate şi o sesizabilă preocupare pentru a obţine un sunet cantabil şi expresiv, au evoluat, în calitate de soliste invitate, violoncelistele MARIA OŢELEANU-AMARIEI şi ŞTEFANIA BUDD (ambele de la Orchestra de Cameră a Radiodifuziunii Române) şi flautista LUMINIŢA CUCU (de la Filarmonica din Braşov). Ceea ce mi se pare remarcabil este faptul că, deşi pe scenă au apărut solişti cu personalităţi diferite, provenind din şcoli diferite şi – nu în ultimul rând – având vârste diferite, interpretarea a fost unitară, echilibrată, fără vedetisme ieftine, denotând respect pentru partitură şi stilul compozitorilor abordaţi. În acest sens, o mare parte din merit îi revine Maestrului ILARION IONESCU-GALAŢI - care a găsit numitorul comun pentru toţi cei şase.

Structura cristalului

Dirijorul concertului de joi, 8 aprilie, a fost RADU POSTĂVARU, care a structurat un program ce a dat ocazia suflătorilor orchestrei să-şi demonstreze calităţile.

Pentru început, cu o acurateţe de cristal şi o interpretare sensibilă şi foarte colorată, MIHAI-LUJER LUPOAIE a dat viaţă unei pagini extrem de dificile din repertoriul dedicat oboiului: Introducere şi temă cu variaţiuni pentru oboi şi orchestră opus 122 de Johann Nepomuk Hummel.

Despre un traseu concertistic: prim plan - plan secund – prim plan...

A urmat Simfonia concertantă pentru oboi, clarinet, corn, fagot şi orchestră Kv. 297b de Wolfgang Amadeus Mozart. A fost deosebit de interesant de urmărit cum cei patru solişti – MARIUS MIU (oboi), DANIEL RADU (clarinet), LIVIU SĂVUŢĂ (corn) şi CRISTIAN-IOAN BUCIUMAŞ (fagot) – se echilibrau între ei ieşind pe rând, fiecare, în prim plan atunci când aveau momente solistice şi retrăgându-se în plan secund atunci când un altul dintre ei trebuia să se evidenţieze ca sunet. La un astfel de rezultat nu se poate ajunge decât după ore de studiu împreună şi printr-o cunoaştere aprofundată a partiturii până în cele mai mici amănunte.

„A 40-a” sau discreţie şi muzicalitate

Înainte de a remarca sensibilitatea şi acurateţea interpretării Simfoniei nr. 40 în sol minor Kv.550 de Wolfgang Amadeus Mozart, lucrare căreia i-a fost dedicată partea a doua a spectacolului, trebuie să remarc discreţia şi muzicalitatea acompaniamentului orchestral din prima parte care se datorează dirijorului RADU POSTĂVARU.

Uvertură, concert, rapsodie

Pentru joi, 15 aprilie 2010, programul propus de Maestrul OVIDIU BĂLAN cuprinde Uvertura pe o temă rusă de Serghei Taneev, Concertul pentru vioară şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski (solist: SEBASTIAN CÂŞLEANU) şi Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră de SERGHEI RAHMANINOV în interpretarea OXANEI CORJOS.

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova anunţă că expoziţia permanentă a secţiilor sale de arheologie şi istorie din str. Toma Caragiu, nr.10, va fi închisă publicului vizitator până la data de 30 aprilie 2010, urmare a desfăşurării lucrărilor de reparaţii curente din spaţiile expoziţionale.

Compozitorul, dirijorul şi profesorul Sabin PĂUTZA s-a născut la 8 februarie 1943 la Câlnic, lângă Reşiţa. A urmat cursurile Liceului de Matematică din Reşiţa, în paralel iniţiindu-se în domeniul muzicii cu Carl Tirier şi Katerin Szőguy. În anul 1965 a absolvit cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” (astăzi, Universitatea Naţională de Muzică) din Bucureşti, unde a avut şansa unei pleiade de profesori eminenţi ca Marţian Negrea, Ion Dumitrescu, Aurel Stroe, Tudor Ciortea, D.D. Botez, Emilia Comişel, Marin Constantin sau Ştefan Niculescu. S-a specializat în compoziţie şi dirijat la Academia Muzicală „Chigiana” din Siena (Italia) cu Franco Donatoni, Bruno Maderna şi Franco Ferrara.

Director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi filarmonici din New Jersey

Timp de 18 ani (între 1966 şi 1984) a fost profesor (de armonie şi dirijat) la Conservatorul „George Enescu” (astăzi, Academia de Arte) din Iaşi, unde, pe lângă activitatea didactică, a înfiinţat Corala „Animosi” şi orchestra simfonică a Conservatorului, formaţii cu care a concertat în ţară şi în străinătate (Polonia, Germania etc.).

Din 1984 s-a stabilit în Statele Unite, unde a fost numit prin concurs director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi filarmonici din New Jersey, „Plainfield Symphony”. A fost şi este invitat frecvent – în calitate de dirijor – pe toate meridianele lumii, în cele mai renumite săli de concert din Europa, SUA şi Australia. De asemenea, colaborează cu Filarmonicile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Oradea, Bacău, Constanţa, Satu-Mare şi cu Orchestra Naţională Radio Bucureşti. În calitate de profesor este solicitat adeseori să susţină cursuri de măiestrie la diferite universităţi americane şi europene.

„Doctor în Muzică”, „Doctor Suma Cum Laude”

Activitatea de compozitor, de profesor sau de dirijor i-a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul „George Enescu” al Academiei Române (1975), Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1979), Marele Premiu al Televiziunii Ronâne (1981), Premiul de Compoziţie la Concursul Internaţional de la Salt Lake City (Utah), Premiul „Rudolph Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani, Premiul pentru Compoziţie „Martin Luther King Jr”. I s-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare” al oraşelor Plainfield (New Jersey) şi Reşiţa, titlul onorific de „Doctor în Muzică” al Institutului de Cercetări Aplicate din Londra şi titlul de „Doctor Suma Cum Laudae” al Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Printre cei „2000 de oameni de seamă americani”

Sabin PĂUTZA este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Uniunii Compozitorilor Americani (ASCAP) şi al Biroului de Consilieri al Institutului Biografic American. Numele său figurează în mai multe ediţii ale publicaţiei „Who’s Who in Music” – Cambridge (1980, 1984, 1992, 1996 şi 2000) precum şi în volumul „2000 de oameni de seamă americani”, volum editat de Institutul Biografic American.

Compoziţiile sale – în totalitate – sunt publicate de Editura „San Nicobian” din New York şi înregistrate pe CD de firma „Swift Music Group” (SUA) în cadrul seriei „Opera Omnia”.

Întoarcerea la simplitatea şi austeritatea secolului al XVIII-lea

Celebra Passacaglie în do minor de Johann Sebastian Bach a suscitat interesul multor compozitori ai secolelor al XIX-lea şi al XX-lea care au orchestrat-o, îmbogăţind astfel această perlă a muzicii baroc cu varietatea timbrurilor oferite de ansamblul simfonic. Cel mai elocvent exemplu îl constituie varianta lui Leopold Stokowski. Compozitorul Sabin PĂUTZA, spre deosebire de predecesorii săi, se întoarce la simplitatea şi austeritatea secolului al XVIII-lea, redându-i Passacagliei eleganţa originară. Versiunea sa a fost preferată de o serie de dirijori celebri cum sunt Riccardo Muti şi Claudio Abbado.

Darul de nuntă al Maestrului

Concertul pentru flaut şi orchestră este darul de nuntă al Maestrului PĂUTZA pentru Cristina Bojin. Un observator atent va remarca faptul că în orchestră apar trei flauţi (fapt explicabil pentru că atât părinţii Cristinei Bojin cât şi soţul sunt flautişti, aşa că darul este pentru familia Bojin) şi că un rol important, chiar solistic, îi este dedicat marimbei. Lucrarea urmează forma clasică de concert tripartit:

- partea I – Capriccio – formă de sonată

- partea a II-a – Notturno – formă de lied

- partea a III-a – Toccata – formă de rondo-sonată, bazată pe melodia unui colind din Ardeal.

Ceaikovski şi folclorul ucainean

Piotr Ilici CEAIKOVSKI (1840-1893) s-a inspirat din cântece aparţinând folclorului ucrainean pentru trei dintre temele Simfoniei a II-a opus 17 – de unde şi titlul „Mica Rusie”. Chiar dacă unul dintre aceste cântece nu este menţionat, celelalte două sunt folosite pentru a imprima lucrării o tentă particulară. Totuşi, compozitorul nu s-a mărginit la a scrie doar o „ simfonie folclorică”; din contră, a adăugat talentul, imaginaţia şi ştiinţa sa unei lucrări care are o notă originală şi un farmec aparte.

Simfonia a fost compusă în vara anului 1872 în timpul unei şederi în casa surorii sale, în Ucraina, la Kamenka. Fiind inspirată de folclorul ucrainean – de care muzicianul s-a arătat deosebit de interesat –, a primit titlul de „Simfonie ucraineană”, iar ulterior, de „Mica Rusie”.

Entuziasmul lui Nicolai Rubinstein

Prima audiţie a avut loc la St. Petersburg, la 16 ianuarie 1873. Nicolai Rubinstein, în scrierile sale, s-a arătat deosebit de entuziasmat de această lucrare.

- Introducerea lentă a părţii I se bazează pe cântecul „Măicuţă Volga”.

- partea a II-a are foarte multe trăsături comune cu materialul muzical al operei (lui CEAIKOVSKI) „Undine”. În acestă mişcare apare cânrtecul ucrainen „Toarce, torcătoarea mea”.

- partea a III-a este inspirată de un cântec ucrainean glumeţ, în timp ce

- partea a IV-a are notată melodia „Kranich”.

Drumul spre Şcoala Naţională Rusă

Dacă celelalte simfonii ale lui CEAIKOVSKI se înscriu în linia tradiţională, aceasta, a II-a, a deschis drumul simfoniilor cu tentă naţională compuse în Rusia de membrii Grupului celor cinci (Balakirev, Cui, Rimski-Korsakov, Mussorgski şi Borodin, grup sinonim cu Şcoala Naţională Rusă).

„Nichita” în muzeele ploieştene

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” din Ploieşti, str. N. Stănescu, nr. 1, şi Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu” din Ploiesti, str. N. Bălcescu, nr. 15, organizează marţi, 30 martie 2010, următoarele activităţi, în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie ”Nichita Stănescu” - editia a XXII-a:

- ora 10.00 - la Muzeul ”Nichita Stănescu”

- dezbatere: ”Poezia după Nichita”

Participă: Adam Puslojic, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Varujan Vosganian, Carolina Ilica, Mircea Coloşenco, Stela Covaci;

- lansare de carte - ”Râsu' plânsu' lui Nichita Stănescu” (vol. VII), autor Laurian Stănchescu;

- expozitia de artă plastică ”Frunză verde de albastru” a pictorului Ionel Dunea;

- moment artistic susţinut de cvartetul ”Artys” al Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploieşti.

 - ora 16.00 - la Muzeul ”Paul Constantinescu”

- ”Nichita Stănescu în universul literaturii şi creaţiei literare şi muzicale românesti şi europene”. Amfitrioni: prof. Nicolae Boaru şi prof. dr. Al I. Bădulescu.

Participă: Adam Puslojic, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Horia Gârbea, Dan Matei Cipariu.

- moment poetic: recită prof. Nelu Stan

- recital vocal-instrumental susţinut de elevii Liceului de Artă ”Carmen Sylva” Ploieşti, laureaţi ai Concursului Naţional ”Paul Constantinescu”, şi mezzosoprana Cristina Trandafir.