La 11 noiembrie 1995, într-o rezervă funestă a Spitalului Municipal din Capitală, România asista la dispariţia unuia dintre părinţii democraţiei. Corneliu Coposu închidea ochii pentru ultima oară şi, în semn de recunoştinţă şi solidaritate, milioane de oameni erau zguduiţi de un fior.

Ion Ilioiu, ultimul supravieţuitor al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului, a murit săptămâna trecută, în ziua de 31 oct. 2012.

Luni, 15 octombrie 2012, Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare, Principele Radu şi Principele Nicolae ai României participă, în municipiul Alba Iulia, la ceremoniile prilejuite de aniversarea a nouăzeci de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

În fiecare an, pe 9 octombrie, România marchează Ziua Holocaustului. Şcoala Gimnazială Măgurele a organizat manifestări comemorative menite să-i sensibilizeze pe elevi în legătură cu ororile Holocaustului.

Ziua Internaţională a Educaţiei este celebrată anual, pe 5 octombrie, începând cu anul 1994, în întreaga lume, pentru a aminti de importanţa şi rolul educaţiei în societate. Este, de asemenea, un moment de reiterare a semnării, în 1966, a recomandărilor UNESCO/ILO referitoare la statutul profesorului. Asăzi, aducem un omagiu Şcolii ca instituţie şi, mai cu seamă, dascălilor dăruiţi profesiei lor.

Ieri, 27 septembrie, la Sala Coloanelor a Palatului Culturii, a avut loc ceremonia de lansare a volumului „20 de ani în Siberia" de Aniţa Nandriş – Cudla, o carte ce reîmprospătează memoria victimelor Gulagului sovietic.

Cunoscută în viaţa artistică drept Ioana Radu, Eugenia Braia a rămas în memoria românilor o voce de aur, dedicată muzicii populare, arta sa fiind parte din patrimoniul valorilor naţionale.

Lucia Sturdza-Bulandra (n. 25 august 1873, Iaşi - d. 19 septembrie 1961, Bucureşti)a fost una dintre marile figuri ale scenei româneşti, de neuitat în roluri de compoziţie din dramaturgia universală şi naţională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generaţii întregi de actori: Nicolae Baltăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc.

În 1898, a debutat la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar în 1914, împreună cu soţul ei, a întemeiat o companie particulară. Din 1941, a fost actriţă a Teatrului Municipal din Bucureşti, iar din 1947 până la sfârşitul vieţii a fost directoarea acestui teatru, astăzi Teatrul Bulandra.

Frumoasă, delicată, dar puternică în acelaşi timp, Lucia Sturdza-Bulandra a reuşit să schimbe percepţia oamenilor despre actori şi mai ales despre actriţe. Astfel, dacă până la ea, actriţele erau privite ca nişte dame desuete, interpretările şi sensibilitatea Luciei au modificat totul. Iniţial, urmaşa domnitorilor Sturdza se pregătise pentru o carieră pedagogică, urmând în acest sens cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Deoarece nu a găsit un post în învăţământ şi nici nu îşi dorea să trăiască din veniturile, destul de îndestulate, ale familiei, Lucia a găsit o soluţie. A dat probă şi s-a angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, ca actriţă.

Aflând de isprava nepoatei, bunica actriţei a ameninţat-o că, dacă va juca vreun rol, va fi renegată de familie. Spre bucuria sutelor de mii de oameni care au văzut-o jucând de-a lungul anilor, Lucia a ignorat ameninţarea. Perfecţionistă fără limită, ea a decis că, pentru a juca impecabil, trebuie să înveţe actorie. Şi a urmat cursurile Conservatorului Aristizzei Romanescu, pe care le-a absolvit cu succes. În 1911, s-a măritat cu actorul Tony Bulandra, alături de care a jucat în filmul „Amor fatal”. În 1914, actriţa cu spirit afacerist a pus bazele Teatrului „Regina Maria”, alături de soţul său. Compania de teatru a rezistat până în 1941, când s-a desfiinţat. Din acel an, Lucia a fost încadrată ca actriţă la Teatrul Municipal din Bucureşti, instituţie pe care a condus-o între anii 1947 şi 1963. Acest teatru poartă acum numele său.

Doamna teatrului românesc a murit la vârsta de 88 de ani, în urma unui accident - a căzut de pe o scară.

A fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti timp de 30 de ani.

NICOLAE BĂLCESCU. Fiul unei familii de mici boieri, patriotul l-a avut coleg la Liceul „Sf Sava”, pe Ion Ghica, printre dascălii săi numărându-se şi scriitorul Ion Heliade Rădulescu. Considerat de mulţi „figura cea mai luminoasă a Revoluţiei de la 1848; tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i exprime năzuinţele şi drepturile”, avea să se stingă în cumplită suferinţă (ftizie), în exil, la Palermo. S-a păstrat în conştiinţa poporului său drept „exeget al istoriei neamului său, dovedind în tot ce a scris, erudiţie şi rigoare ştiinţifică, pricepere în a despica analitic marile probleme ale naţiunii”.

Puţini ştiu, însă, că, prin 1937, trei studenţi români împreună cu câţiva colegi din Peninsulă aveau să refacă şi să cinstească memoria lui Bălcescu, dedicându-i un monument. Printre cei trei, şi medicul  ploieştean Nicolae Alexandru Ioniţă, cel care avea să devină directorul Spitalului CFR din Ploieşti şi apoi al Policlinicii CFR. O poveste simplă, ascunsă în modestie şi amintiri, care merită cunoscută.

Începuturile

Născut la 11 aprilie 1911 în „Dallas-ul” Munteniei, Moreni, fiul unui destoinic chirovnic pe tărâmul sondelor, Alexandru Mihăilescu Ioniţă, gospodar şi neîntrecut meşter într-ale sculpturii, şi descendent al unei respectabile familii de mici moşieri Călăraşu, Nicolae Alexandru Ioniţă avea să crească într-un mediu familial în care disciplina şi respectul faţă de carte şi istorie înnobila sufletele din fragedă pruncie.

La vremea adolescenţei, Nicolae Alexandru Ioniţă este acceptat la liceu în renumitul centru cultural care era pe atunci Blajul, cunoscut drept „mica Sorbonă” românească. După absolvire, intră cu brio la Facultatea de Medicină din Cluj. După anul I de studii, obţine o bursă de merit care îi permite să-şi continue studiile la Palermo. Pleacă, dar nu singur. Este urmat de unchiul său, Toma Călăraşu care, primind bursă, ajunge la aceeaşi facultate, şi de fratele său, Traian Ioniţă, care avea să studieze Tehnologia Extracţiei Petroliere, în inima Siciliei.

Din burse studenţeşti

În patria potocalilor, cei trei găseau, în perioada interbelică, un mediu universitar elevat, unde cultul pentru istorie, artă şi învăţătură avea să le modeleze inimile şi destinele. Tinerii aveau să urmeze chiar şi cursuri de vioară şi înot, încadrându-se perfect în atmosfera latină a acelor ani.

Îşi fac prieteni printre studenţii italieni de elită şi studiază asemenea paşoptiştilor de odinioară. Nu-şi uită niciun moment originea şi povestesc colegilor despre ţara şi istoria lor. Aşa, le vine ideea de a merge pe urmele istoricului Nicolae Bălcescu.

Pe atunci, circulau mai multe variante cu privire la locul undea fost înmormântat istoricul. Mulţi spuneau că Bălcescu fusese îngropat în galeria cu mumii a călugărilor capuccini, sau că s-ar afla într-o groapă comună a săracilor.

Convinşi, aşadar, că personalitatea lui Bălcescu merită mult mai mult respect, cei trei români au cooptat şi pe câţiva dintre studenţii italieni, printre care şi Vicenzo Accardi, doctor în medicină, în ideea de a face ceva pentru a păstra vie memoria înaintaşului lor. S-au pus să construiască un monument în cinstea marelui Bălcescu. Au contribuit cu propriile burse şi au primit ajutor de la colegii lor care proveneau din familii de vază ale societăţii italiene, iar proiectul a prins viaţă, acolo, la Palermo. Ulterior, în acelaşi loc, în parcul din apropierea vilei Giulia, a fost construit, de o altă generaţie, un bust al lui Nicolae Bălcescu.

În slujba vieţii

După absolvirea facultăţii, Nicolae Alexandru Ioniţă s-a întors în ţară. A refuzat cu decenţă şi inimă de român ofertele tentante şi o eventuală carieră medicală în Peninsulă. A preferat să se întoarcă lângă de familie. A fost medic pe front, iar apoi, o perioadă a lucrat la Societatea Româno-Americană de la Moreni şi Ariceştii Rahtivani, la Spitalul de la Ciorani, după care, ani în şir, până la pensionare, a fost directorul Spitalului CFR şi al Policlinicii CFR din Ploieşti, unde a făcut din colectiv o familie în alb.

A muncit cu dragoste, convins că medicul „poate vindeca şi prin vorbe”, modest şi neostenind, până în 1987, când s-a ridicat la cer. Niciodată nu a făcut caz de gestul său de a ridica un monument lui Bălcescu şi de faptul că a absolvit facultatea la Palermo, cu titlul de doctor în medicină, care nu i-a fost recunoscut în ţară, din motive lesne de înţeles.  Şi-a iubit profesia,  rămânând vertical, gata să ajute pe oricine, oricând. Oferind, prin sine însuşi o generoasă lecţie de patriotism, profesionalism. Prin fapte.

 

Pe data de 8 mai, în perioada regimului comunist, era o mare sărbătoare, se aniversa înfiinţarea Partidului Comunist Român.

PCR s-a înfiinţat încă din perioada interbelică (1921) şi a funcţionat în ilegalitate până în 1944.

După instaurarea comunismului în România, Partidul Comunist a fost singura forţă de conducere a societăţii, în frunte cu conducătorul "genial, mult iubit".