Nici acum, după doi ani, provocatorii actelor de violenţă şi crime în rândul tinerilor protestatari anticomunişti nu au fost demascaţi, judecaţi şi condamnaţi.

Într-o ţară aflată sub ocupaţie sovietică timp de aproape două secole, precum palma de pământ românesc dintre Prut şi Nistru, e greu să mai speri la democraţie, libertate şi demnitate. Chiar dacă, acum 20 de ani, R.Moldova şi-a cucerit mult-dorita suveranitate şi independenţă. Spun asta pentru că „mătrăguna roşie” s-a infipt adânc în trupul ţării, ea fiind chiar întreţinută de anacronicul partid comunist, reînviat în anul 2002, când a reuşit să cucerească puterea în firavul stat nou creat, neobişnuit cu aerul democraţiei.

Astfel, timp de opt ani, regimul comunist al fostului miliţian Voronin a izbutit, printr-o dictatură feroce, să reprime orice manifestare proeuropeană şi mai ales proromânească. Până în 5 aprilie 2009 – ziua alegerilor parlamentare – când românii basarabeni sperau să scape, în sfârşit, de comunişti.

Cu acest gând a plecat spre secţia de votare – unde făcea parte din comisie – şi tânărul de 22 de ani, Rodion Burcă, student la Facultatea de Istorie. Pe parcursul zilei, el avea să vadă şi să înregistreze în memorie numeroase ciudăţenii, de fapt ilegalităţi. Spera însă ca acestea să nu influenţeze rezultatul votului.Visul lui frumos, de schimbare, nu a durat însă decât câteva ore, când a aflat că Partidul Comuniştilor ar fi câştigat alegerile! Ce s-a întâmplat apoi, în zilele de 6, 7, 8 aprilie şi în perioada următoare avea să le însereze în cartea AFARĂ DIN ÎNTUNERIC, tipărită la Ploieşti, la Editura Libertis, sub îngrijirea prof. Costel Manolache.

„Ce s-a întâmplat la Chişinău, pe 6-7 aprilie 2009? Protest violent, revoluţie, vandalism în masă...”, se întreabă, în introducerea cărţii, autorul ei, tânărul student, participant direct la acele tragice evenimente, rămase încă neelucidate, deşi au trecut doi ani de la instalarea la putere a unui guvern liberal-democrat, care putea şi trebuia să-i pedepsească pe vinovaţi. Presa de peste Prut a publicat zeci de imagini, video şi foto revelatoare, dar nimic... „Aş vrea să le spun celor care acum formează instituţiile statului, să nu uite că tinerii au fost de partea lor, au acţionat şi au suferit, iar unii şi-au dat chiar viaţa...De aceea, domnilor guvernanţi, ţineţi bine minte: duşmanii viitorului nostru sunt inamicii noştri, indiferent de coloratura lor politică. Ce s-a întâmplat la 7 aprilie 2009, se poate repeta oricând”, avertizează autorul, în finalul cărţii.

Ce s-a întâmplat, de fapt atunci?

După opt ani de guvernare comunistă, care reuşise „performanţa” de a situa R.Moldova pe ultimul loc în Europa ca nivel de trai, cetăţenii acestui stat creat artificial - tinerii în special - îşi puneau mari speranţe în alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, când, prin înlăturarea de la putere a anacronicului partid comunist, ţara spera să intre în rândul lumii civilizate. Vestea că Partidul Comuniştilor a câştigat alegerile i-a scos pe tinerii din Chişinău în stradă. Ei s-au organizat spontan, după apeluri repetate pe internet, în care erau chemaţi la statuia lui Ştefan cel Mare, cu o lumânare în mână, în semn de doliu faţă de democraţia din R.M.

Aici, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, zecile de mii de tineri basarabeni au protestat la început paşnic faţă de rezultatul alegerilor, evident falsificat. În noaptea de 6 spre 7 aprilie însă, protestul tinerilor a degenerat, prin implicarea unor provocatori, care i-au îndemnat să treacă la violenţe, scopul lor fiind apărarea intereselor PCRM. De altfel, însuşi şeful statului, comunistul Vladimir Voronin, a incitat populaţia declarând public că „ protestatarii sunt o mână de fascişti beţi de furie, care încearcă să comită o lovitură de stat, cu ajutorul României”. Curând, masele de protestatari, purtând pancarde anticomuniste şi drapelul UE şi pe cel tricolor al României, aveau să devină din eroi, victime - cu morţi şi răniţi pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost un vandalism în masă.

Cartea, apărută în anul 2010, reprezintă o radiografie pertinentă a societăţii basarabene, în momentul convulsiei sociale din aprilie 2009. Ne sunt prezentate întâmplări şi situaţii reale şi dramatice, înregistrate în preajma, dar mai cu seamă în timpul şi imediat după aprilie. Tânărul student nu ezită să-i îndemne pe noii conducători  să iasă din pasivitate şi să treacă la acţiuni ferme pentru apărarea şi consolidarea democraţiei, principalul garant al libertăţii sociale.

Cu regret constatăm însă că nici după doi ani de la acel „aprilie sângeros”, când tinerii au ieşit în stradă pentru a protesta contra falsificării alegerilor de către comunişti, nu se cunoaşte încă cine au fost cei care au incitat la violenţe, cine i-a bătut şi maltratat sălbatic pe tinerii protestatari, unii dintre ei fiind ucişi în condiţii suspecte în beciurile poliţiei. În ciuda zecilor de probe video, care-i demasca pe poliţiştii şi securiştii aflaţi în „exerciţiul funcţiunii”, doar trei poliţişti au fost condamnaţi pentru... exces de putere că au torturat tineri protestatari, fiind judecaţi în stare de libertate, în loc să fie traşi la răspundere conform legilor penale în vigoare. Ba, mai mult, 22 dintre poliţiştii implicaţi în acele evenimente au fost avansaţi în grade şi funcţii, unii fiind chiar decoraţi de Ministerul de Interne, la ordinul lui Voronin!

Să închei însă cu o veste mai bună. Pentru prima oară, la indicaţia Ministerului Educaţiei, elevii liceelor vor avea inclusă în programa şcolară o oră pe săptămână dedicată evenimentelor din aprilie 2009. Totodată, în ziua de 7 aprilie curent, vor avea loc o serie de acţiuni educative şi de comemorare a victimelor din aprilie: un marş al tăcerii, dezbateri şi întâlniri cu tineri participanţi la proteste. Cu acest prilej, un alt tânăr student, Damian Hâncu, participant la protestele din 6-7 aprilie, îşi va lansa cartea  MOLDOVA MĂ DOARE. Durere naţională, care va fi înscrisă în istoria recentă a R.M. ca o expresie elocventă a relaţiei dintre o putere antidemocratică şi un popor care doreşte să fie liber, într-un stat cu adevărat democratic, privind spre Europa, via România.

Ioan POPESCU

În tradiţionalul ciclu de manifestări „Istorie şi civilizaţie”, organizat de Muzeul judeţean de istorie şi arheologie Prahova, se înscrie şi conferinţa „România în timpul Regelui Carol I”, susţinută ieri de un cunoscut specialist în domeniu, prof.univ.dr. Ion Bulei.

Chiar de la începutul cuvântului său, distinsul oaspete şi-a exprimat regretul că „ istoria ne învaţă, dar, din păcate, nimeni nu ţine cont de importanţa ei, deşi istoria ne arată cum să avem grijă de destinul unui popor, cum să căutăm şi să-i apărăm identitatea.

De aceea cred că istoria trebuie abordată de cât mai mulţi români, nu neapărat ca o meserie, ci ca un hoby, dacă vreţi”, a spus domnia sa, cu referire indirectă la ceea ce s-a întâmplat, acum câteva zile, în Ţinutul secuiesc, când Avram Iancu, un erou naţional, a fost batjocorit!

Din păcate, la conducerea ţării, nu mai avem un „suveran” asemenea Regelui Carol I, socotit nu doar drept cel mai mare rege al României, dar şi un neegalat şef de stat, care a contribuit, în lunga sa domnie de 48 de ani ( 1866-1914), la stabilitatea politică a ţării, la dezvoltarea şi prosperitatea ei, fără precedent. Această perioadă de înflorire şi bunăstare reprezintă o pagină marcată de istorie şi o pildă peste veacuri în Cartea de Aur a poporului şi naţiunii române.

„Şi eu sunt român”

Când a venit în ţară, principele Carol de Hohenzollern avea doar 27 de ani. Era descendent dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie la conducerea Prusiei şi Germaniei, statornicită încă de pe vremea lui Otto cel Mare. Şi avea să demonstreze această „moştenire” de conducător şi patriot încă de la intrarea în ţară, când a rostit memorabilele cuvinte: „Păşind şi rătăcind pe teritoriul României, şi eu sunt român!”

A fost proclamat ca rege la 10 mai 1866, dată „ ...care va fi de-a pururi /sfântă zi că ea ne-a dat, /domn puternic ţării noastre / libertate şi regat...”( versuri din imnul naţional).

Având puteri depline, Carol I şi-a exercitat cu fermitate rolul său de arbitru în lupta pentru putere între grupările politice, reuşind astfel să realizeze unul dintre principalele sale obiective, ca rege: stabilitatea politică, obţinută şi datorită alianţei politice şi militare cu puterile centrale, în principal cu Germania. Acest lucru a constituit o stavilă în calea expansionistă a Rusiei, „duşmanul natural” al ţării noastre. Realitatea este că toţi miniştri care i-au sprijinit demersurile Regelui erau oameni culţi şi vorbeau franceza – aceasta fiind, de fapt, şi limba utilizată de suveran - două treimi dintre ei având studiile superioare făcute la Paris, iar alţii, printre care şi Maiorescu, studiaseră la Berlin şi vorbeau germana.

Modernizarea statului român – acţiunea Regelui Carol I

Un alt obiectiv al Regelui a fost modernizarea ţării. Încă de la intrarea în ţară, el a observat că drumurile erau proaste, casele arătau ca vai de ele, deşi populaţia l-a primit cu bucurie, aplauze şi covoare colorate întinse pe garduri – semn al ospeţiei caracteristice neamului românesc, dar şi cu obiceiuri şi datini bizantine. Ca atare, Carol I a reuşit, prin programe şi seriozitatete, să disciplineze efortul naţional în vederea realizării unor importante proiecte economico-sociale: 3800 km de cale ferată, gări, poduri, servicii de navigaţie în porturile dunărene, şantiere navale, reorganizarea poştei române, reţea telegrafică şi rutieră, înfiinţarea unei flote comerciale.

Castelul Peleş ridicat din fondurile proprii

După deschiderea CEC-ului din 1864, s-au creat Creditul funciar rural şi Creditul urban. Totodată, s-a demarat construcţia a zeci de obiective sociale, culturale, turistice ş.a. Cel mai important proiect avea să fie ridicarea Castelului Peleş, din banii săi, proveniţi din lista civilă - care în primii ani de domnie se ridica la 2 milioane de lei ( leul era egal cu francul francez!), iar în partea a doua a vieţii, pe această listă figurau 5,5 milioane de lei – plus veniturile obţinute din domeniile Coroanei Regale. Dintre acestea, menţionăm numai pe cele din Prahova: Muntele Caraiman, Gherghiţa, acţiuni la Fabrica de Hârtie Buşteni, Bere Azuga, Astra Română Ploieşti, Steaua Română  Câmpina.

Audienţele suveranului

Suveranul avea o plăcere deosebită să participe personal la toate realizările – şi nu au fost puţine – aceste momente reprezentând şi lungi discuţii cu oamenii, care-i arătau din plin dragostea şi respectul lor.
De altfel, Carol I obişnuia să acorde câte două audienţe pe zi, între orele 10-12 şi 15-17. Pentru a nu se lungi discuţia, regele stătea tot timpul în picioare, lângă biroul său, dădea răspunsuri scurte, iar la plecare suveranul îşi onora oaspetele cu o strângere de mână - dacă acesta era o persoană importantă – şi cu doar un deget pe ceilalţi!

„Simt că România a devenit o putere iar eu mi-am îndeplinit cu cinste datoria”

Ca o curiozitate a timpului, Regele Carol I nu a avut nici măcar o amantă, precum ceilalţi monarhi, deşi soţia era mai tot timpul plecată din ţară şi pasionată de poezie. Într-o scrisoare adresată Reginei, în ajunul Crăciunului, Regele îşi punea întrebarea: “cum ar fi fost configuraţia Europei dacă eu nu aş fi venit în România? Simt că România a devenit o putere şi pot să privesc în urmă cu mulţumire că mi-am îndeplinit cu cinste datoria…”.

Radu Rosetti chiar avea să remarce faptul că “nicio ţară din lume nu s-a transformat aşa de radical, într-o perioadă de timp relativ scurtă, ca România”.

Privind în trecut, constatăm că viaţa în România regelui Carol I a fost cea mai prolifică, bună şi frumoasă, în comparaţie cu vremurile care au domnit ceilalţi monarhi de după el. Cât despre România mileniului al III- lea, mai bine să nu vorbim. Punct!

Ioan POPESCU

De cum se trece Prutul, pe la Albiţa, din România în cealaltă Românie, vizitatorii sunt întâmpinaţi, la doar 10 km. de graniţa cu UE, de un tanc sovietic, cocoţat pe o colină din satul Leuşeni, care pare să ne ureze un călduros „Bine aţi venit în R. Moldova, independentă şi suverană!”.

Ion şi tancul

În unele zile, tancul este chiar păzit, cu arma în mână, de către un localnic, Ion Onuţa, vânător şi şofer la vamă. Se pare că, pentru a apăra „acest loc sfânt” - cum zice el - nea Ion  este şi plătit de Organizaţia Slavonă pentru Drepturile Omului! Tancul-monument, aşezat ameninţător cu ţeava spre România, a apărut în anii 60, în urma unei operaţiuni numită convenţional ,,Tancul”, la indicaţia Partidului Comunist al fostei URSS.

Între timp, cum se ştie, „ţara de sub tancuri” şi-a cucerit independenţa, la 27 august 1991. De atunci au trecut, iată, peste 19 ani, şi măreţele simboluri comuniste ale defunctului imperiu sovietic continuă să sluţească chipul Moldovei independente.

Propagandistul Voronin

Ba, mai mult, PCRM-ul lui Voronin şi-a permis să ridice, la Chişinău, în cei opt ani de dictatură comunistă, Complexul memorial „Eternitate”, în memoria armatei sovietice, care a eliberat Moldova de sub ocupaţia... „României fasciste” - sloganul fostului preşedinte comunist, la care nici acum nu renunţă. Costul acestei monstruozităţi, sustras din bugetul celei mai sărace ţări din Europa: peste două milioane de dolari!

Acum, când R. Moldova bate la porţile Europei, ar fi cazul ca noua administraţie liberal-democrată să încerce să intre în rândul lumii civilizate, prin debranşarea de la trecutul comunist sovietic, reprezentat de mai multe complexe memoriale, 9 tancuri, o armată de soldaţi eliberatori şi de cel puţin 40 de statui ale lui Lenin sau ale altor figuri criminale, precum Frunze, Kotovski, Lazo, numeroşi alţi eroi cunoscuţi şi necunoscuţi.

Tinerii preiau iniţiativa

O iniţiativă în acest sens, intitulată „Jos tancurile!”, a apărut totusi la un grup de tineri entuziaşti, care, printr-o o petiţie on-line, a solicitat anul trecut Alianţei pentru Integrare Europeană demontarea imediată a acestor vestigii de tristă faimă ale epocii sovietice şi amplasarea lor într-un muzeu dedicat memoriei victimelor regimului sovietic, care a provocat moartea a sute de mii de fiinţe umane nevinovate.

Tinerii respectivi îşi exprimă speranţa că demontarea acestor simboluri comuniste ar putea însemna chiar o conciliere cu trecutul sovietic - aşa cum a fost el: inuman, criminal şi antihristic, precum şi un act de minimă reparaţie moral-istorică pentru supravieţuitorii deportaţi, condamnaţi şi deposedaţi de averi.

Un bun exemplu există în Ungaria şi Lituania, ţară unde, la iniţiativa omului de afaceri Viliumas Malinauskas, toate „moaştele” sovietice au fost demontate, adunate şi expuse într-un muzeu privat, unde mii de vizitatori străini vin să-i vadă, contracost, pe Stalin, Lenin şi alte figuri sinistre ale bolşevismului sovietic. „Adunătura” asta de relicve istorice a devenit chiar o afacere de milioane pentru lituanianul cu ideea.

Se pare, însă, că basarabenii sunt oameni aparte; paşnici şi obişnuiţi să tragă la jugul... vorbitorilor de limbă rusă, care-şi apără cu străşnicie limba, dar şi nevoile şi neamul - zicală curat românească!

Oricum, o întrebare rămâne; cum se împacă dorinţa legitimă de integrare a R.Moldova în UE cu etalarea simbolurilor comuniste pe întreg teritoriul ţării?

Legislaţia europeană poate rezolva problema

Speranţe există. Din culisele noii puteri răzbate ideea că în 2011, la aniversarea a 20 de ani de la cucerirea Independenţei, toate aceste simboluri anacronice- cu ilici şi eroi  eliberatori - vor dispărea de pe harta statului moldovean. Mai ales că Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat statelor member - deci şi R.Moldova - prin rezoluţiile 1096 şi 1481, să retragă din uz şi din circulaţie toate materialele de propagandă vizuală cu caracter ideologic comunist, vizate fiind şi monumentele cu caracter militar omagial.
În concluzie, R.Moldova nu se poate integra în UE cu tancurile sovietice în prim plan. Fie ca „Dumnezeu şi istoria să lucreze pentru noi” – cum spunea fostul premier moldovean, Mircea Druc.

Ioan POPESCU

10 mai 1981

ROMANI, ROMANCE, de pretutindeni si indeosebi din tara noastra!

Anul acesta, vin catre voi de un 10 Mai exceptional, implinindu-se in aceasta zi, de sarbatoare si bucurie nationala altadata, 100 de ani de la proclamarea formala a Regatului Roman.

Cu 15 ani inainte de acel eveniment, de seama pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tanar pincipe stain, din sudul catolic al Confederatiei Gennanice, raspunzand apelului a doua mici Tari Dunarene - unite doar de sapte ani intr-un singur stat, inca sub suzeranitate otomana - de a veni spre a le carmui, calca pentru intaia oara pamantul in care urma sa se odihneasca pe vecie dupa 48 de ani de rodnica domnie.

El, Carol I, Domn si apoi prim Rege al Romaniei, si-a impletit astfel destinul cu acel al noului sau neam: al vostru si al meu, indepartatul sau urmas.

Inceputurile monarhiei numai usoare nu au fost: tara fusese saracita, era inapoiata, suzeranitatea straina, desi mai mult conventionala decat efectiva, ramase totusi sa fie resimtita ca o ingradire si ca o povara apasatoare.

Prin grea jertfa de sange romanesc, razboiul din 1877-78 a dus la neatarnarea Principatelor, pe care Marile Puteri o consfintira la Congresul din Berlin, ca dupa nici trei ani sa recunoasca Romaniei, acum independenta, libera si suverana, autodeterminarea ei de-a se inalta la rangul de regat.

Cele ce au urmat le stie oricine se pleaca, fara partinire, asupra analelor istorice ale poporului roman: plecand de la asezaminte, o legislatie si oranduiri bazate pe o Constitutie atat apropiata celei belgiene, incit e socotita printre cele mai liberale ale veacului lor, si gratie intelepciunii suveranului, destoiniciei guvernantilor, pe care-i indruma necontenit, cit si prin conlucrarea solidara si munca constructiva a tuturor, Romania mica de atunci ajunse dupa decenii nu numai tara cea mai propasitoare dintre cele invecinate, cu o moneda deseori superioara cursului celorlalte ale Uniunii Monetare Latine din care facea parte, dar si, in diferite alte privinte la nivelul multor state apusene cu structuri mai vechi.

In interiorul tarii, progresele natiunii s-au dovedit cu prisosinta, de pilda in 1906, cu prilejul Expozitiei Internationale de la Bucuresti, comemorand cei 40 de ani ai monarhiei noastre, cand pentru prima dat s-au intalnit, intr-o insufletire fara seaman, multimi de romani veniti din toate tinuturile inca sub stapanire straina: prolog a ce avea sa se implineasca 12 ani mai tarziu...

Iar Conferinta Pacii de la Bucuresti, din vara 1913, prin care s-a pus capat ultimului razboi balcanic, consacra influenta si prestigiul Romaniei, in afara, mult mai departe decat dincolo de granitele micului regat.

De altfel, istoriografii epocii, ca si biografii Regelui Carol I, atat romani cat si straini, sunt de acord toti a-i atribui meritul principal in acea inzestrare, pregatire si imboldire a tarii sale spre ascensiunea prin care avea sa devina un factor potential al pacii Continentului intru pastrarea careia, prin aplanarea diferendelor intre aliante rivale si a incordarii precursoare primului razboi mondial, pe calea mijlocirilor directe intre sefii de stat, parerea, sfatul si uneori concursul monarhului roman erau cautate de cancelariile marilor puteri in toate clipele mai critice ale relatilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru ca inrudirea sa cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales taria lui de caracter si judecata lui patrunzatoare il desemnasera, in felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, ca sa-i atenueze discordantele.

De infatisarea grava si oarecum severa a intemeietorului dinastiei romane se leaga, pentru cei, tot mai putini, care au trait acele vremi, fata plina de bunatate, vesnic surazatoare, a Reginei Elisabeta, sotia lui blinda si generoasa pana la exces, "Mama ranitilor" din razboiul de independena, Carmen Sylva in lumea literelor, sub imboldul si protectia careia toate artele au luat in tara o larga, bogata si foarte fericita dezvoltare.

Sub urmatoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Romanilor - precum a fost incoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia -, supranumit in strainatate Ferdinand cel Leal, iar de poporul sau "Regele taranilor", romanii si-au vazut, in fine, implinit strabunul vis de a se regasi cu totii laolalta inauntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculara obarsie; iar satenii plugari care, la acel prim razboi pustiitor de vieti, isi varsasera sangele cu atita darnicie in apararea gliei, aveau sa se trezeasca improprietariti gratuit si stapinind individual cea mai intinsa suprafata cu putinta a pamantului ce-1 lucrau, printr-o reforma agrara salutata atunci in lumea larga ca un model de dreptate sociala, demn de copiat. Pasiunea inteligenta, dinamismul si, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus in slujba romanilor, de la retragerea in Moldova si pana la izbanda, i-au fost cu prisosinta rasplatite prin veneratia acestora si recunostinta ce, constienti de meritele ei, i-o vor pastra urmasii lor.

Pentru perioada dintre cele doua razboaie, se cuvine sa reamintim actiunea permanenta condusa de Romania in sanul si in jurul Societatii Natiunilor intru organizarea si mentinerea pacii, actiune care i-a adus in lume internationala de atunci o influenta si un prestigiu neatinse de nici un alt stat si popor de marimea ei.
Soarta Continentului avea sa fie insa pecetluita in urma prabusirii treptate a echilibrului european. Pentru a ne feri de tragedia Poloniei, nimicita ca stat si ciopartita, regimul de atunci al tarii a preferat sa incerce a-i salva o anumita neatarnare cu pretu1 sacrificiului unei mari parti a teritoriului national, care totusi nu ne-a scapat de a fi atrasi in viltoarea conflagratiei mondiale.

Ce a insemnat aceasta catastrofa pentru noi, si ce ne-a adus, au trait-o parintii nostri si o mai traim acum cu totii.
Dar azi, cand comemoram un trecut in care s-au plamadit sufletele noastre, in pofida nevoilor, durerilor si intunecimilor prezente, as vrea ca, impreuna, sa ne indreptam gandul cu pietate si recunostinta spre inaintatii nostri care, cu mintea, munca si daruirea lor de sine, au faurit tara noastra, fara sa uitam rolul femeilor romane, carora li se cuvine un loc de mare cinste.

In ce ma priveste, tin sa va multumesc din adancul inimii pentru increderea si dragostea cu care m-ati inconjurat intotdeauna.
Orice ar fi sa ne aduca viitorul si oricat de mult ar trebui sa suferim, nu incetati a cultiva ceea ce a fost si trebuie sa ramana specificul sufletului romanesc: credinta, vrednicia, setea de libertate si dreptate, precum si omenia cea mai deplina fata de semeni.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Traiasca Romania! Traiasca poporul roman!

MIHAI

Peste 10.000 de persoane au fost executate în România, în timpul comunismului, de fosta Securitate, fără a fi judecate, pentru că s-ar fi opus regimului comunist, a declarat, miercuri, la Alba Iulia, coordonatorul Centrului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, Marius Oprea. SURSA: MEDIAFAX

În zilele de 26 şi 27 martie 2010 o delegaţie a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” din România, compusă din coloneii în rezervă Constantin Chiper şi Valeriu Severin, precum şi profesorul Nicolae Petrescu-Redi, preşedintele Asociaţiei Pro-Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, a participat la festivităţile prilejuite de aniversarea a 92 de ani, de la unirea Basarabiei cu România.

Cu prilejul aniversării unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, Uniunea Scriitorilor din republica Moldova, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova, Institutul Cultural Român, Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova, Ambasada României în Republica Moldova, Mitropolia Basarabiei şi alte instituţii şi asociaţii obşteşti din Republica Moldova au desfăşurat o paletă largă de activităţi educative dedicate acestui eveniment.

Conducătorii acestor instituţii au apreciat pozitiv şi acţiunile organizate în capitala României şi alte localităţi din ţara noastră, între care s-au detaşat Iaşi, Ploieşti, Vălenii de Munte, Braşov, Cluj-Napoca, Sibiu şi Timişoara. Ne-au bucurat mult aceste aprecieri.

Delegaţia noastă s-a întâlnit, în ziua de 26 martie 2010, cu cadre didactice şi elevi din  prestigiosul liceu „Costache Negruzi” din Chişinău, cărora colonelul (rtr.) Constantin Chiper le-a făcut o expunere dedicată Unirii Basarabiei cu România şi le-a oferit revista „România Eroică”, organul de presă al ANCE. Colonelul (r.) Valeriu Severin a dăruit bibliotecii liceului 500 de cărţi de literatură beletristică şi istorică (colectate de la cadrele militare în rezervă din garnizoana Galaţi) şi profesorul Nicolae Petrescu le-a dăruit ultima creaţie  personală, „Muşcă îngerul din măr” (epigrame şi madrigaluri).

În ziua de 27 martie 2010 am participat la un tedeum divin dedicat înaintaşilor care au înfăptuit Unirea de la 27 martie 1918, susţinut de un sobor de 10 preoţi, condus de mitropolitul Petru.

Invitaţi la masa rotundă cu tema „Hotărârile istorice ale Sfatului Ţării şi integrarea Basarabiei în sistemul interbelic de valori europene”, organizată de Uniunea Scriitorilor şi Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova (moderator, profesor Valeriu Matei), la sala de festivităţi a Uniunii Scriitorilor, am audiat cu mari emoţii, împreună cu participanţii din Basarabia, Bucovina de Nord şi România, prelegerile susţinute de Roberta Anastase, preşedinta Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, Mihai Urechianu, preşedintele interimar al Republicii Moldova, academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, profesorul Ion Negrei, viceprim-ministru al Republicii Moldova, academicianul Alexandru Moşanu,  profesorul Ion Agrigoroaie, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, profesorii doctori Gheorghe Cojocaru, Gheorghe Negru, Alexandru Burlacu şi Gheorghe Palade, de la Universitatea din Chişinău, precum şi alţi specialişti în domeniul istoriei.

Timp de patru ore am participat la o adunare solemnă la care au participat personalităţi şi colective artistice din Republica Moldova şi România, organizată la sala Teatrului „Ginta Latină”.  Programul a fost deschis cu imnurile de stat ale României şi Republicii Moldova. În continuare programul a intercalat prelegeri şi programe artistice. Prezentatorul programului, Ninela Caramfil, artistă la Teatrul „Mihai Eminescu” din Chişinău, i-a dat cuvântul academicianului Nicolae Dabija, preşedintele Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova. Din expunerea sa am reţinut: „Cei 22 de ani din perioada interbelică au fost anii cei mai frumoşi din istoria Basarabiei. Anul 1940 a fost catastrofal în istoria Basarabiei şi a României. Anii 1990 şi 1991 au reprezentat o rază de lumină în istoria Basarabiei. Anul 2012 va fi un an hotărâtor în istoria Basarabiei, unirea cu patria mamă; se va constitui Comisia Băsescu-Ghimpu pentru a lichida, în 2012, prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov. Problema Basarabiei este a ei şi a României. 27 martie, 27 august şi 31 august sunt zilele naţionale ale Basarabiei.”

Corul „Prometeu” a interpretat emoţionante cântece patriotice. Ninela Caramfil a interpretat poezia  „Un moment poetic”, de Grigore Vieru.

Ion Negrei, istoric şi viceprim-ministru în guvernul prezidat de Vlad Filat, a prezentat o cuvântare foarte documentată, ancorată în realităţile trecute şi prezente.

Ataşatul cultural al României la Chişinău, P. Liţiu, a adus un omagiu bunicilor care au înfăptuit unirea cu patria mamă.

Au urmat: microspectacolul susţinut de elevii Liceului “Vasile Alecsandri” din Chişinău, intitulat „Dispariţia sârmei de pe Prut” (15 martie 2010), o suită de cântece patriotice interpretate deelevii  Şcolii din Criuleni, monologul artistului Vasile Butnaru („Eminescu şi Basarabia”), un spectacol al Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, condus de directorul său, profesorul Ion Iovcev, un copil de 6 ani care a recitat poezia „Mama” şi “Doina” lui Eminescu recitată de o elevă din clasa a XI-a.

În continuare, academicianul Ion Ungureanu a prezentat o alocuţiune foarte documentată şi educativă: „Limba română este liantul populaţiei din România şi Basarabia. Ştefan cel Mare şi Sfânt - temelia românismului. Necesitatea lichidării Tratatului Ribentropp-Molotov. Aportul preşedintelui României, Traian Băsescu, pentru impulsionarea acordării cetăţeniei române”.

Au evoluat ansamblul etno-folcloric „Edera” şi ansamblul „Catarsis”, cu cântecele: Bucuraţi-vă prieteni, Mi-e dor şi Limba noastră. Corul din Ineşti, dirijat de preotul localităţii, a stors lacrimile asistenţei. A urmat familia Cazangiu, din Bălţi, care şi-a exprimat sentimentele de unire prin poezie şi cântec. Grupul celor 4 fete din Bucovina, condus de Ion Paulencu, a „vrăjit” spectatorii.

Li s-a dat cuvântul profesorului Nicolae Petrescu, preşedintele Asociaţiei Pro-Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, colonelului (rtr.) Constantin Chiper, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” din România şi preşedinte al ANCE, filiala Prahova, precum şi reprezentanţilor filialelor APBBNŢH din Iaşi şi Oneşti, care au prezentat felicitări organizatorilor pentru acţiunile educative prezentate.

În încheiere s-a prezentat montajul literar “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi s-a dansat Hora Unirii de către cei prezenţi.

În continuare, delegaţia noastră, condusă de avocatul Gheorghe Viţă, preşedintele Uniunii Românilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei şi profesorul de istorie doctor Ion Buga, a vizitat Cimitirul Eroilor din Chişinău, Bulevardul Decebal nr. 17 (Cimitirul Militar Internaţional). Cimitirul s-a amenajat în anii 1918-1942. Este o adevărată necropolă pentru cei 1645 de militari originari din şase state beligerante (România, Rusia, Franţa, Austria, Cehoslovacia şi Polonia) căzuţi în primul război mondial. Aici au fost înmormântaţi 365  de militari români căzuţi în primul război mondial şi 95 de militari români căzuţi în iulie 1941, în operaţiile militare pentru eliberarea Chişinăului. În anul 1944, după reocuparea Chişinăului de către armata sovietică, cimitirul a fost distrus şi nivelat cu buldozerele, iar peste o parte din morminte a fost construit, în 1959, Spitalul Clinic de Ftiziatrie şi Pulmonologie, cunoscut azi sub denumirea de Spitalul de Tuberculoză. Clădirile spitalului au fost distruse în anii recenţi, însă administraţia locală preconizează să vândă spaţiul fostului cimitir, pentru a se construi un complex comercial modern pe osemintele ostaşilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial. Credem că ambasadele României, Rusiei, Austriei, Germaniei, Franţei, Ungariei, Cehiei şi Poloniei, de la Chişinău, ar trebui să se implice pentru a reface acest cimitir, în care au fost înmormântaţi ostaşii căzuţi în aceste războaie.

De aici ne-am deplasat la Cimitirul Central, admirând ordinea şi curăţenia, depunând flori la mormintele ostaşilor români, înmormântaţi la intrarea în cimitir, pe partea dreaptă, precum şi la mormintele luptătorilor pentru Unire:  poetul Grigore Vieru, artiştii  Doina şi Ion Aldea Teodorovici,  Ion Costin şi Gheorghe Ghimpu.

col. (rtr.) Constantin Chiper                                      

La Revoluţia din decembrie 1989 românii şi-au luat porţia de libertate (sau li s-a băgat pe gât, în varianta lovitură de stat). Era clar că sclavia marxistă s-a terminat, dar că noua libertate, fără dreptate şi adevăr, e fără mare valoare pentru că, în fond, eşalonul doi al Partidului l-a înlocuit pe primul: Ceauşescu, Iliescu. „Pleacă ai noştri, vin ai noştri”.

După un mileniu pravoslavnic şi o jumătate de secol de minciună şi Lagăr frica de libertate nu dispare peste noapte. Nu era mai bine înainte? Ortodoxo-comunismul a emancipat milioane de ţărani, care şi-au făcut un rost la oraş. Dreptul roman, contractele, organizaţiile raţionale, capitalismul impersonal sunt compatibile cu valorile moldo-valahe?

„Ruşinea de a fi ortodox”

În „Ruşinea de a fi ortodox”, C. Coman constata că în marşul lor grăbit spre Europa guvernanţii românilor şi-au dat seama, adeseori, că le atârnă de picioare, ca o piatră de moară, ortodoxia. „Problema nu a fost clar şi explicit exprimată, dar ea este evidentă oricărei priviri mai atente”. Dilema neexprimată a actualilor guvernanţi, ca şi a unei părţi însemnate a intelighenţiei româneşti, priveşte asumarea sau lepădarea identităţii noastre naţionale ortodoxe.

„Oamenii noştri „luminaţi”, evident, (sunt) ruşinaţi că aparţin unui popor ortodox” (în „Scrisoare Duhovnicească a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală”, Regensburg, 10/1998).

Este adevărat, corect politic ce ne spune preotul? Şi Marx vedea că raţionalitatea Capitalului nu se prea potriveşte cu Orientul.

Odă repausului adânc

Pentru Max Weber, capitalismul e un produs al eticii protestante a muncii. Călugarii romano-catolici celibatari, latinizaţi, specializaţi, mobili au pus bazele „Teologiei muncii”; legislaţiei de sorginte romană; birocraţiei care rezolvă conflictele raţional; instituţiilor care realizează investiţii şi eforturi fizice, intelectuale coerente pe durata mai multor generaţii. Îndumnezeria omului şi obligaţiile faţă de creaţia divină cotidiană practicate raţional în Apus sunt prea puţin cunoscute în Răsărit. Ortodocşii refuză răceala concurenţei (care lezează iubirea fraţilor), specializarea, raţionalitatea capitalismului. Ei preferă contemplaţia, perfecţionarea spirituală - Odă repausului adânc. Cei mai radicali îl văd în Apus chiar pe anticrist, pe duşmanul de clasă şi, mai nou, al robotei.

Orientarea ortodoxo-comuniştilor moldo-valahi spre Vest, UE/NATO,  implică desigur o schimbare de paradigme, un dialog şi religios cu cei care au pus bazele capitalismului. Pentru că ei urmăresc să contribuie cu performanţele spirituale ale contemplaţiei lor milenare, în care „Teologia muncii” domină capitalismul ca religie, la mântuirea lumii. Cum ar fi posibilă adaptarea idealului bizantin exigenţei contractului roman?

Corupţie şi sărăcie cu larg caracter de masă

La tranziţia spre libertate frica şi nostalgia sunt fireşti. După Biblie, în drum spre Ţara Făgăduinţei mulţi regretau deja siguranţa din vremea sclaviei faraonice şi se închinau Viţelului de Aur.

Asemănarea cu tranziţia de la Imperiul cel Rău la UE/NATO bate la ochi. Aşa că PCR, FSN, FDSN, PDSR, PSD s-a adaptat dar şi-a păstrat măduva ortodoxă „pentru liniştea noastră”, iar marxismul, religie prometeică, ce urmăreşte realizarea raiului pe pământ, este numai o faţetă secularizată a antioccidentalismului funciar.

Ceauşescu a instituit nedreptatea şi minciuna, protejat de Cortina de Fier a Imperiului Sovietic. Iliescu a aplicat tactica pământului pârjolit: dezindustrializare, agricultură de supravieţuire, corupţie şi sărăcie cu larg caracter de masă. Dar în ciuda tuturora, vizita papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti a repus ţara pe harta Europei. 

Libertate, dreptate şi adevăr

Vine Traian Băsescu cu programul Dreptate şi Adevăr. Alegătorii au înţeles: integrarea în Europa presupune depăşirea duplicităţii, nedreptăţii şi minciunii din trecut. Românii sunt decepţionaţi de libertatea de după 1989. Duplicitatea moldo-valahă, minciuna şi nedreptatea de extracţie marxistă sunt evidente. Frica de libertate este de înţeles, pentru că fără dreptate şi adevăr nu există libertate. Însă oligarhia dictează ce-i corect politic, ce-i de ales, ce-i progresul. Dar unde descoperim adevărul într-o lume în care aparent toţi au dreptate? Sau nu există adevăr? Ce este omul şi cum poate să se împlinească el ca individ şi colectivitate?

În tradiţia creştină, oamenii, creaţie a lui Dumnezeu, au un drept la libertate, dreptate şi adevăr. Conducătorii care nu le respectă  standardele de civilizaţie trebuie înlăturaţi, pentru că nu-s legitimi.
În era naţionalismului statul părea a oferi cadrul libertăţii, dar cu o dreptate redusă la interesul de stat, care dreptate, după Augustin, nu se deosebeşte deloc de interesul unei bande de hoţi bine organizată. Libertatea trebuie cultivată, raportată mereu la realitate, la adevăr, la responsabilitatea faţă de celălalt, atât individuală, cât şi instituţională.

„Nu vă fie frică!”

Dacă privim istoria libertăţii începând cu textele biblice, descoperim   forme aberante de manifestare a acesteia dar şi o linie a concepţiei creştine de descifrat din Decalog.

De la Imperiul Roman la UE există o linie ascendentă, cu unele fracturi, spre libertate (şi materială!), dreptate şi pace. Transferul de suveranitate la UE şi... EURO schimbă radical cadrul social-economic al românilor. Dar după cum nu există filosofie care să nu se orienteze după o mare tradiţie religioasă, tot aşa ortodocşii rămân stingheri dacă nu găsesc un limbaj comun cu Roma. Angajamentul colectiv pentru dreptate şi adevăr reprezintă un pas important pe calea emancipării, integrării autentice în Europa, unde frica de ruşi, de libertate, ca şi ruşinea de a fi ortodox sunt nejustificate.

Ion Marin Almăjan

Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiţia lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii îşi caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfăşurarea ei neobişnuită, o decizie, dar nu străină şi de neurmat, pentru că este omenească dar totuşi tainică şi de neînţeles pentru că aparţine divinităţii. O asemenea decizie omenească şi divină în acelaşi timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul "vom muri şi vom fi liberi”, este şi decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână "în piaţă”. O asemenea decizie, omenească şi divină în acelaşi timp, dezvăluie natura credincioasă a voinţei celor care au rămas.
Ce putem spune despre cei căzuţi în piaţă?
Ei reprezintă credinţa suspendată a acestor zile.

Revenind la motivul prezenţei "în piaţă”, care baleiază între "ce căutau acolo?” şi strigătul "vom muri şi vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur şi, de asemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depăşit şi realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal.

Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva "în piaţă”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul faţă de cauza şi adevărul prezenţei în Piaţa Universităţii are la rândul lui motive mai puţin intense ale vieţii noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenţei în piaţă a celor de atunci, cât raportându-le la condiţia de revoltă reală, şi nu ne referim aici la dizidenţa cu voie de la miliţie ori cea zisă rezistenţa prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a Securităţii. Este cunoscut, de asemenea, că singura armă a celor prezenţi în ziua de 21 Decembrie în Piaţa Universităţii a fost strigătul. "Vom muri şi vom fi liberi!”, o lozincă devenită notorie, dar este cel puţin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă şi ce s-a strigat atunci şi acolo (asta s-a întâmplat fireşte tot din dorinţa de a legitima zilele şi regimurile politice ce au urmat).

De aceea întrebarea dacă s-a strigat sau nu "Jos comunismul!” devine aprioric superfluă, în condiţiile în care demonstranţii întrupau, cum ar spune prietenul Nino Stratan, celebra specie umană, care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele şi comunismul, supus aceloraşi exigenţe pe care strigătul radical al pieţii le-a evocat: libertatea şi moartea.
În fapt, obscuritatea şi ascunsul motivaţiilor acţiunilor omeneşti se opun modului în care viaţa se deschide şi se evidenţiază celorlalţi. Cauzele acţiunilor ţin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăşi a cauzelor şi oricât de luminoase efectele. Cauza este monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forţei viului.
Prin prezenţa lor revoltată în Piaţa Universităţii, acest moment al forţei viului întemeiază mărturia ca esenţă a fenomenului "din piaţă”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenţei "în piaţă”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent sacrificiul strigătului şi ascunde totodată şi o eliberare întru împărtăşirea cotidiană a unui loc public.

Prezenţa revoltată devenită publică este prezenţa credincioasă întru mărturisirea condiţiei muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivaţia oricărei prezenţe întru credinţă ca fixare evidentă a posibilităţii morţii transcende orice motivaţie.
Astfel, motivul prezenţei "în piaţă” a celor care au murit şi a celor care au rămas în viaţă la 21 Decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, precum şi esenţa acelei zile sunt de natura îndepărtării.

4

Odată aflată natura motivului putem spune că avem esenţa celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte, natura motivului este esenţa.
Esenţa apare în acest caz de natura îndepărtării şi, am adăuga, a neobişnuitului şi străinătăţii.
Ce anume era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi? Condiţia umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să şi-o apropie până la obişnuinţă şi familiaritate, ci propria lui condiţie, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Aşadar, ce era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi? Piaţa Universităţii, desigur, unde condiţia umană se desfăşura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947, şi încă mai este şi astăzi românilor apropiat, firesc şi familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă faţă de un regim criminal, atitudine de la care niciun singur politician sau dizident care-şi dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toţii vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.

5

Cu o zi înainte, avem strigătul întemeietor, strigătul public "vom muri şi vom fi liberi”. Strigătul ce însoţeşte libertatea şi, în aceeaşi măsură, moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenţi "în piaţă”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarăşul de luptă în vederea împărtăşirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinereţe, dar într-o astfel de împărtăşire a strigătului, tovarăşul, care strigă şi el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare, a unuia după celălalt, cel revoltat regăseşte apropierea - piaţa însăşi - în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se, astfel, unul pe celălalt, cei prezenţi întârzie să mai plece.

Strigarea lozincii şi întovărăşirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toţi cei care nu sunt în piaţă, de toţi cei care vor urma, de toţi cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate şi moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenţi la moartea ajunsă, cei tineri! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremeneşte locului trupul întovărăşirii întru sacralitate. Atunci esenţa revoltei strigătoare şi vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belşug vârtos, tinereţea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogăţire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobişnuite, străine şi îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esenţa zilei atunci e bogăţia, depărtarea.

Piaţa Universităţii este locul în care ceilalţi nu au ajuns pe 21 Decembrie, şi de aceea motivul pentru care cei prezenţi, dar şi esenţa celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobişnuitului şi a ceea ce este străin. Şi totuşi, atunci când, în felul său de risipitor al tinereţii avântate şi de grădină a depărtărilor, acest loc - Piaţa Universităţii - risipeşte spre noi căderea în moarte a celor rămaşi acolo să moară, el ni se destăinuie.

Poate astfel atenţia noastră ascultă strigătul despre libertate şi moarte aşa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobişnuitul. Căci strigătul este practica singurătăţii la care poţi ajunge prin revoltă. Asta a însemnat şi în Piaţa Universităţii strigătul - atenţie, la plural - "vom muri şi vom fi liberi”. Pentru noi ceilalţi, practica aceastei singurătăţi revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde şi imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde şi îndreptăţirea zgomotoasă a revoltei.

Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realităţii a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate şi moarte. Aşadar Piaţa Universităţii îşi poate revendica specificul cel puţin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piaţa Universităţii însăşi.

Trebuie să recunoaştem că vorbele evocate indirect mai devreme şi strigate în Piaţa Universităţii, "vom muri şi vom fi liberi”, au un anume mister şi o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spaţiu al libertăţii şi morţii, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei paşnice ori libertăţii de opinie practicate după 1989.

De aceea poate şi motivul prezenţei - cum se zice - "în piaţă”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina şi misterul lozincii "vom muri şi vom fi liberi”, eludate însă cu meşteşug şi fără comentarii funcţie de interesele unor politici sau din ignoranţă.
Piaţa Universităţii, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertăţii şi cu atât mai mult, fireşte, pe cea a morţii. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toţii, tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esenţială descătuşată atunci, nu s-a abătut negreşit asupra noastră a tuturor celor rămaşi în viaţă. În ce priveşte utilitatea sau inutilitatea participării - n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.

Cu alte cuvinte, chiar dacă prezenţa din 21 Decembrie în Piaţa Universităţii înseamnă sacrificiu întru credinţă, iar credinţa înseamnă "vom muri şi vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piaţa, ca eveniment, aduce un plus de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.

Aşadar, ce este 21 Decembrie, Piaţa Universităţii? Fireşte că vorbim aici de o semnificaţie ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanşei acestui concret. Pentru a devoala semnificaţia trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate şi legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele "vom muri şi vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc şi la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină şi comun celor limitate de realitate. Respectiv mărturia, locul şi data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificaţia, adică semnul ce ni s-a arătat şi care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puţin decât o amintire.

Vom porni de la strigătul-mărturie "vom muri şi vom fi liberi”.

Ce înseamnă "vom muri şi vom fi liberi”? Înseamnă a fi liber în locul în care eşti pregătit să mori. Strigătul în piaţă, adică în locul public, presupune libertatea şi eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piaţă ca mărturisire presupune, printre elementele de opresiune, consecinţele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidenţiază prezenţa în acel loc al cetăţii de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piaţă pregăteşte un loc al comunicării absolute, aşa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfăşurării destăinuitoare a libertăţii. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare şi prezenţă nemijlocită. Motivul acestei apariţii nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este ţintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate şi motivat orice comunicare, apariţie sau strigăt.

Prin însăşi revolta lui, apariţia celui revoltat ţine de un scop genuin asemănător raţiunii - după cum spuneam, văzută de ceilalţi perfect iraţională -, a prezenţei sale fizice "în piaţă”. De asemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariţie este determinată şi de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeaşi măsură, este o tăcere.

Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenţei lui în public, în aşa fel încât el comunică cu ceilalţi mai ales prin apartenenţa la condiţia umană în sine, pe care, sui generis, o şi defineşte, chiar dacă această definiţie este acceptată sau nu.
Scopul genuin şi candoarea ritualică întemeiază comunicarea.

Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare?
Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparţinători de drept ai locului.

Această apartenenţă prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieţii, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piaţa, în virtutea comunicării dintre cei prezenţi, şi ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiţia umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendinţă ce rămâne să transmită, cel puţin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însufleţirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenenţa la condiţia celor care au radicalizat strigătul până la lozinca "vom muri şi vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării şi ale opresiunii din afara pieţii.

Prezenţa celor ajunşi în piaţă este un fenomen de candoare ce descrie condiţia umană şi dă esenţă revoltei? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăşi comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive? Cu alte cuvinte, prezenţa, pe 21 Decembrie, a celor din Piaţa Universităţii era una esenţială, al cărei fenomen este însăşi viaţa cetăţii de astăzi, sau face parte din simpla desfăşurare politică a vieţii unui popor ale cărui repere esenţiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimenţial în vederea a ceea ce numim istorie? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esenţe asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparţinând unui loc şi unei limbi, în care să moară şi pe care s-o poată striga?

Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenţei din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoţional, politic sau civic, şi un rod al aceleiaşi comunicări şi prezenţe, atunci determinările locului, lozincilor şi a prezenţei în Piaţă ţin exclusiv de definirea prin evidenţiere a fiecărei persoane, aşa încât mărturia şi mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune şi lozinca strigată, cu propriul trup.

Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenţi, aşa încât unii dintre ei, cei sacrificaţi, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtăşit atunci însăşi mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data şi locul mărturiei.

De aceea comunicarea jertfei nu aparţine numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenţei celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei şi astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum şi comunicarea acestora.

Legătura dintre prezenţa în 21 Decembrie şi Piaţa Universităţii este mărturisită de fiecare dată cu patetism şi începe de la împărtăşirea condiţiei de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numeşte viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este şi motivul prezenţei la locul sacrificiului a celui care se îngrijeşte ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere.

Deşi este esenţa oricărei acţiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă şi anacronică. O altă întrebare, "Cine a tras în noi...?”, pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceeaşi întrebare aduce şi o neaşteptată lămurire prin specificaţia expresă, "cine a tras în noi... după 22”.

Faptul contribuie la delimitarea existentă şi stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi perioada aşa-numită "de după 22”, definită mai curând de lipsa răspunsurilor şi de criza de legitimitate a politicienilor. Pe de altă parte, un răspuns la întrebarea naţională "cine a tras în noi?” ar fi unica variantă a începerii unui proces, ratat însă din această perspectivă, de legitimare a politicienilor postdecembrişti care au condus România.

Legitimitate imposibil de recuperat, cu atât mai mult cu cât fatalmente, de 20 de ani încoace, politicienii noştri se revendică in corpore din acel nedefinit şi poate evitabil 22 decembrie 1989, legitimitate pierdută undeva între şantajul care a condus la abdicarea forţată a MS Regelui Mihai I, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă, revolta minerilor din Motru, 19 - 20 octombrie 1981, numită şi "Greva pâinii”, revolta muncitorilor de la Braşov, 15 noiembrie 1987, controversele pe marginea încercării de revoltă de la Iaşi din 14 decembrie 1989, Timişoara, 15 - 17 decembrie 1989, şi Bucureşti, 21 decembrie 1989. Făra a mai aduce alte argumente, încercarea precipitată, neadecvată şi, fireşte, eşuată a unuia dintre prezidenţiabili, în Campania electorală 2009, de a se legitima politic în faţa tuturor românilor, la Timişoara, de ziua statului România, vorbeşte de la sine de un temei politic ce persistă în reperele istorice enumerate şi care, asumate, ar conferi clasei politice sau unui om politic motivarea autentică pentru îndeplinirea unei politici de stat în România şi nu doar a politicilor de partid-stat de care am avut parte în ultimii 60 de ani. De aceea, neexistând o asemenea asumare explicită şi riguroasă, a vorbi despre 21 Decembrie pare anacronic, în timp ce discuţia despre perioada de "după 22” poate fi oricând actualizată. Timişoara însă, curtată inutil şi inabil, sau Piaţa Universităţii, îşi au simbolistica şi argumentele lor, ce survin dinainte de 22 şi se contopesc în încercările românilor de a se legitima politic şi de a-şi legitima statul, după 1947.

2.

Vom încerca definirea acelui temei ascuns al evenimentelor istorice în care politicienii de astăzi ai României îşi caută legitimitatea pierdută şi pe care democraţia, prin ea însăşi, nu le-o poate oferi. Pentru că iată ce stăruie dincolo de fenomenologia acestor evenimente, adică de viaţa noastră cotidiană şi dincolo de votul nostru sau de dorinţa de a fi aleşi.
Momentul Piaţa Universităţii este ultimul eveniment istoric remarcabil în istoria patriei, ultimul eveniment la a cărui înălţime civică românii urmează abia să se ridice, mai ales că, printr-o metafizică discretă, pe care o avem în vedere aici, îl considerăm un moment esenţial al ideii în sine de revoltă. Rareori oamenii ajung la gravitatea cuvintelor rostite de ei şi tot de puţine ori aceste cuvinte întemeiază istoria croind astfel specificul unei naţii.

Aşadar: 21 Decembrie, Piaţa Universităţii, anno Domini 1989. Este ziua primilor morţi dintr-un lung şir al celor care au căzut în incertele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989. Determinarea civică a celor căzuţi, motivul morţii lor fac obiectul unor lungi discuţii. De la "ce-au căutat acolo?” la nelămurirea dacă s-a strigat sau nu "jos comunismul!” şi până la imposibilitatea de a evita vorbele "vom muri şi vom fi liberi” avem de-a face cu limitări ale situaţiei, delimitări, participare, mărturii, mărturisiri. Piaţa Universităţii, cu ale sale vecinătăţi, la fel de implicate, Sala Dalles, Piaţa Romană, B-dul Magheru au fost ocupate de cetăţeni, în ziua de 21 Decembrie. În cele din urmă Piaţa Universităţii capătă configuraţia curajului, a revoltei, a ultimatumului, a întrebărilor şi a misterului dar şi pe cea a tinereţii avântate, a întâmplării sau a inutilităţii. Din aceste motive, prezenţa în Piaţa Universităţii are o semnificaţie. Semnificativă este astăzi Piaţa însăşi. Este, a rămas oare, Piaţa fixată definitiv în această semnificaţie? Sau prezenţa, atunci, în acel loc, transcende, printr-o anume credinţă, simpla prezenţă chiar şi a celor care astăzi trec pur şi simplu pe acolo?

Prezenţa în Piaţă, la data de 21 Decembrie, a însemnat o luptă, mai întâi, cu ideea de a fi prezent acolo. Intenţia prezenţei, cu precădere în această zi, simpla intenţie de a fi acolo, fără să luăm în calcul semnificaţia de orice fel, cu atât mai accentuată în timpul dictaturii, poate să nu surprindă astăzi. Însă materializarea intenţiei ca participare era o prezenţă inexplicabilă în raport cu actualitatea momentului, dincolo de încercarea definirii astăzi a locului cu pricina, bine păzit atunci, ca un loc de deschidere, prin alăturarea cu hotelul Intercontinental, un fel de legat al Europei de Vest. Legaţie percepută însă, din instinct de conservare, de către cei "din piaţă” cu aceeaşi naivitate cu care putea fi înţeles, eventual, mersul politic, inclusiv cel extern, al acelor vremi. Naivitate pliată şi pe considerentul că regimul comunist supravieţuieşte sau cade, urmând o raţiune asemănătoare vreunui precedent (Alec Rusell aminteşte în "Financial Times”, vineri, 11 decembrie a. c., în legătură cu finele anului 1989, în Europa, că bravura a abundat la Leipzig, Berlin, Bucureşti şi Praga, unde oamenii au sfidat nu numai poliţia ci şi greutatea istoriei.) ori istoriei, considerată de prea mult timp, în România acelor ani, independentă în sine de activităţile cetăţeneşti cotidiene, raţiune definibilă ca ingenuă, cu atât mai mult cu cât revolta şi prezenţa într-un loc public, atunci şi acolo, apăreau majorităţii conaţionalilor ca fiind perfect iraţionale.

Astăzi Piaţa Universităţii, în mod firesc, se confruntă cu prezentul dedus al acelor momente.

Chiar şi cei care au supravieţuit încep, de asemenea firesc, să cedeze acestei determinări a actualităţii. Prin această calmă înduplecare, Piaţa îşi impune statornicia de loc privilegiat al cetăţii. În acest fel ea va rămâne deschisă inclusiv celor care au contestat-o, inclusiv detractorilor, din chiar momentul apariţiei ei în istorie ca esenţă a revoltei.
Să fie oare determinarea prezentului unica provocare, deşi Piaţa Universităţii apare astăzi mai curând o mărturie a loazirului sau zădărniciei pietonale, pe lângă aceea de martor al memoriei, faţă de care actualitatea are sau nu reacţia amintirilor şi a meditaţiei?
Astăzi, dacă ar fi să comparăm Piaţa Universităţii din 21 Decembrie cu Piaţa Universităţii trecerii şi petrecerii timpului ori a meditaţiei şi memoriei, ar fi Piaţa de atunci doar o faţetă a celei de acum?
Şi dacă locul unei anumite zile, prin cele obişnuite ale cetăţii, poate fi locul oricărei alte zile, cum se face că, privită subiectiv, Piaţa Universităţii apare încă indisolubil legată de obiectivitatea mărturisitoare a ideii de revoltă?

Dacă, prin natura persuasivă a prezentului, vedem în Piaţa Universităţii, astăzi poate mai mult ca oricând, un loc al inutilităţii şi inutilelor sau banalelor activităţi omeneşti, mai putem noi oare defini acest loc ca fiind unul al revoltei şi al comunicării sau al simplei bucurii a jertfei? Mai putem noi să vorbim despre Piaţa Universităţii aşa încât, împreună cu ziua de 21 Decembrie, să sesizăm o anume semnificaţie şi influenţă? Este sau mai este oare, Piaţa Universităţii acel reper care să producă sau să iniţieze un anume impuls politic sau civic sau de orice natură socială, personală şi chiar intimă, atunci când evocăm ziua de 21 Decembrie? (va urma)