Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

maria diana draghici psihoterapeut

 

• Deseori, în terapii, apare atitudinea: „vreau să cresc, dar mă uit la versiuni mai tinere de-ale mele”, „vreau să mă simt bine, dar mă uit către ceea ce mă face să mă simt neplăcut”.
• Aceste comportamente reflectă rana umilinței, care are loc, de cele mai multe ori, în copilărie și se manifestă până târziu, la vârsta adultă, manifestându-se prin blocaje și alte elemente problematice.
• Cum o abordăm și cum o vindecăm ne spune psihoterapeutul Maria Diana Drăghici.

 

Deseori, sunt întrebată în ședințe „cum mă va ajuta să reiau tot trecutul de care am vrut să scap atâția ani?”, iar mai departe, poate părea paradoxal ce se întâmplă în terapii: „vreau să cresc, dar mă uit la versiuni mai tinere de-ale mele”, „vreau să mă simt bine, dar mă uit către ceea ce mă face să mă simt neplăcut”.

Adevărul este că a ne uita către ce s-a întâmplat în trecut și cum ne-a făcut să ne simțim este doar o parte a procesului și este necesară fiindcă tot ceea ce ni se întâmplă în prezent și tot ceea ce simțim se află deja în interiorul nostru.

Să luăm exemplu, rușinea și rana umilinței. Fiecare, în funcție de modul în care a fost educat va simți rușine în diverse situații, și va decide, în funcție de rușinea pe care o simte, cum să acționeze în acea situație. Când rușinea este o emoție pregnantă în viața noastră și judecăm oamenii și situațiile prin care trecem în termeni de penibil, jenant, umilitor, lipsit de respect, denigrator, înseamnă că suferim destul de puternic de rana de umilire.

Rana de umilire este o rană la care copilul este predispus în jurul vârstei de 1 an jumate - 3 ani, atunci când începe să își controleze nevoile fiziologice și totodată să manipuleze tot mai multe obiecte (de la jucării până la obiectele din casă, cele care îi sunt accesibile).

În jurul acestei vârste prin comportamentul lui poate trezi rușine în ceilalți, în special în adulții semnificativi pentru el.
Mănâncă frumos sau scapă mâncarea pe el și se murdărește „ca un purceluș ”? Învață ușor și rapid să își controleze nevoile sau se scapă pe el în parc, la grădiniță, în diverse vizite? Respectă instrucțiunile în manipularea obiectelor sau „face de capul lui și face numai prostii”? Aceste întrebări nu vizează comportamentul copilului, fiindcă e absolut normal ca un copil de această vârstă să scape pe el mâncare, să se scape când are nevoi fiziologice și să încerce el singur să facă diverse acțiuni înainte să aibă o coordonare foarte bună vizual-motrică. Aceste întrebări vizează atitudinea adultului semnificativ în viața copilului. Cu cât adultul se simte mai rușinat de neputința copilului, cu atât îl poate răni mai mult umilind partea neputincioasă a copilului, o parte de altfel specifică vârstei. Cum se întâmplă asta?

CITEȘTE ȘI: Psihoterapeut Maria Diana Drăghici: Perfecționismul, o sursă constantă de stres și anxietate

Când adultul nu conștientizează rușinea pe care o simte, va considera despre copil că îl face de râs fiindcă este încă neputincios și astfel adultul va avea pretenții de la copil: să fie mai atent, mai bun, mai curat. Aceste pretenții copilul le va traduce drept „nu sunt suficient de bun”. Ulterior, copilul va percepe fiecare situație care i se întâmplă prin filtrul „nu sunt suficient de bun” și se va rușina excesiv. Se va inhiba ușor ori se va retrage rapid din activități fiindu-i frică să fie din nou descoperit că nu este suficient de bun. O altă reacție frecventă a copiilor față de această atitudine a adultului este dezvoltarea unui comportament exhibiționist, cu gesturi care stârnesc intenționat rușinea în cei prezenți, acea „mi-e rușine de rușinea lui”, fiindcă, în definitive, știe că oricând ceilalți îl vor umili și astfel se apără.

Sigur că, atunci când vorbim de adulți care nu își pot conștientiza și gestiona rușinea, vorbim despre adulți care la rândul lor au suferit rana de umilire în copilărie și s-au luptat cu ea o viață întreagă. Teama de a nu ne face de râs, de a nu fi penibili, de a nu ne face de rușine este o teamă puternică în cazul celor care au simțit că s-au făcut de râs, că au fost penibili, că au fost umiliți. Cum au ajuns să simtă asta? Prin faptul că li s-a atras atenția astfel, prin faptul că au fost acuzați de asta și au primit pedepse, ca să învețe să nu se mai facă de râs.

Rușinea nu este o emoție de prea mare ajutor individului, ci este o emoție socială, care ajută la nivel de grupuri. Facem pe cineva să se simtă de rușine cu ce a zis sau cu ce a făcut fiindcă vrem să îi corectăm comportamentul, să nu ne facă de râs și data viitoare când suntem în prezența lui. Dar în fața cui ne face de râs? În fața cui se face de rușine? În fața grupurilor, în fața altora care ar putea crede ceva anume. Cât timp încercăm să schimbăm comportamentul cuiva, inclusiv al unui copil, din rușine față de ceilalți, noi nu suntem cu adevărat în relație cu cel din fața noastră. Cât timp judecăm prin filtrele penibilului, dezgustului, rușinii, umilirii, noi nu suntem atenți la impactul pe care îl are comportamentul celuilalt asupra noastră, ci toată atenția noastră e irosită pe cum vor interpreta ceilalți ceea ce ni s-a întâmplat.

Avem impresia că fără rușine ceilalți nu pot fi educați și, uneori, spunem și despre noi că n-am fi ajuns unde suntem dacă nu am fi ținut să nu ne facem de râs, însă lucrurile nu stau chiar așa. Lucrând cu rușinea și teama de rușine vom descoperi că avem motivație intrinsecă.

O să iau un exemplu foarte simplu și banal. Recent, o persoană cu care lucrez individual mi-a spus că, în timpul unei întâlniri, a vărsat accidental paharul de suc pe cel din fața ei, iar reacția lui a fost „și mie mi se întâmpla, când aveam 3 ani”. O astfel de replică este foarte umilitoare, practic, capacitățile ei au fost reduse în acel moment la nivelul unui copil de 3 ani de către o persoană căreia i s-a părut umilitor să continue murdară pe pantaloni, însă cum putea fi transformată situația în afara fricii de umilință, de penibil, de a se fi făcut de râs? Ar fi putut exista conexiune, o nevoie absolut umană, vulnerabilizare și acceptare, dacă atitudinea ar fi fost diferită, de forma „nu îmi place că s-a întâmplat asta, nu îmi place să am hainele murdare, curățenia e importantă pentru mine. Totodată, pot să înțeleg că a fost un accident”.

Asumarea unui proces de lucru cu rana umilinței și a rușinii conduce, în cele din urmă, la stabilirea unor conexiuni mai profunde cu cei din jurul nostru, ceea ce ne aduce acceptare și siguranță în relațiile noastre.

Psihoterapeutul Maria Diana Drăghici este contributor la Actualitatea Prahoveană.

Pe Maria Diana Drăghici o găsiți pe Facebook AICI.

CITEȘTE ȘI: Psihoterapeut Maria Diana Drăghici: Copiii au nevoie de limite sau de libertate?

Back To Top