Te întorci de la serviciu ostenit(ă), te gândeşti la temele copilului (le-o fi făcut sau nu?), la problemele de zi cu zi (ah, ratele astea!), la ce mai spun politicienii sau la criza mondială, când ţi se pare că auzi un miorlăit. Îţi spui că oboseala este de vină, pentru că, nu-i aşa, de unde să fie o pisică în casă şi încă una care să miorlăie atât de jalnic. Şi totuşi nu e halucianţie! Posesorul glasului jalnic îşi iţeşte mustăţile dintr-o cutie de pantofi şi copilul are toate argumentele posibile pregătite: FB pe linie, ordine în camera lui, temele sunt gata de mult, a spălat farfuriile şi e dispus să facă tot ceea ce îţi dă ţie prin minte, DAR îşi doreşte din tot sufletul să păstraţi ghemul pufos, care miorlăie în continuare. Ochii copilului, glasul pisoiului şi oboseala ta, toate parcă se unesc şi complotează: te laşi convins(ă) – pisoiul rămâne! Dar miorlăie parcă din ce în ce mai jalnic, semn că îi este foame. Şi apare o nouă problemă de rezolvat: ce mănâncă un pisoi?