Actual

În data de 21 august, s-au împlinit 87 de ani de la naşterea maestrului Toma Caragiu. Deşi a condus, pentru o bună perioadă de timp, teatrul ploieştean, puţini dintre concitadinii săi şi-au adus aminte de geniul actorului, de emoţiile pe care acesta le-a adus în inimi şi de nivelul la care a ridicat teatrul românesc.

O cermonie restrânsă, modestă, încercând din răsputeri să marcheze evocarea personalităţii maestrului Toma Caragiu, dincolo de tumultul cotidian, în care alarmele urlau, camioanele duduiau şi trecătorii se interesau cu voce tare cine a murit. Prezenţi la ceremonie: reprezentanţii autorităţilor locale, câţiva ziarişti şi vreo doi-trei gură-cască, prea grăbiţi pentru a asculta câteva cuvinte despre maestrul teatrului românesc.

„Am avut mari actori, cum avem mari scriitori, cum avem mari dramaturgi. Dar, spun cu încredinţare şi cu sfială bine temperată, că uneori avem mari dramaturgi şi pentru că avem mari actori, pentru că sunt scriitori care scriu pentru marii actori. Şi Toma Caragiu era un astfel de scriitor care făcea un autor. Evident că nu-l făcea pe Caragiale, evident că nu-l făcea pe Mazilu, evident că nu-l făcea pe Eugen Ionescu, dar, în acelaşi timp, mulţi dintre autorii contemporani, dar nu foarte mulţi, atât cât am avut, au scris pentru Toma Caragiu. Şi sunt bucuros să articulez această părere că, în mod sigur, şcoala dramaturgică şi de tonalitate satirică românească va avea de câştigat în privinţa lucrării de ameliorare a moravurilor. Aceşti mari actori, «comedieni» şi «comediografi» ne oferă criterii în lucrarea noastră de îndreptare. Eu nu ştiu de ce ne certăm, ne coborâm, ne complacem în mize joase şi în lipsă de înălţime când îl avem pe Eminescu, când îl avem pe Caragiale, când îl avem pe Iorga, când îl avem pe Sadoveanu, când îl avem pe Stere. Uşor, cuvântul este mai dur, dar nu-l retrag, ar trebui, câteodată şi în penumbrele singurătăţii, să ne fie ruşine. Pentru că putem să coborâm într-atât, noi care avem, vorba cuiva, «bastonul de mareşal în raniţă». Deci să-l cinstim pe Toma Caragiu şi, prin el, tot ce este triumf al spiritului românesc. Ne gândim, din păcate, numai la aniversări sau numai la comemorări, cam aceiaşi oameni care ştiu să facă câteva prilejuri de festivitate necesară pentru Toma Caragiu. Este mult de lucru în privinţa aceasta...”, a declarat, la eveniment, directorul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, prof. Nicu Boaru.

„Avea un simţ al dreptăţii cu totul deosebit, era un om foarte corect, era un coleg extrem de sincer, de adevărat în ceea ce spunea şi este destul de greu să fii un coleg impecabil în scenă, lumea actorilor unde, din păcate, subiectivismele sunt la locul lor. Era de o corectitudine extraordinară şi de o disciplină formidabilă pentru că, în toate domeniile, un adevărat performer trebuie să aibă o disciplină mare a vieţii lui. Era un om făcă păcate, cel puţin păcate importante, era foarte curat sufleteşte, dar a şi suferit pe măsură. Pe cât era de priceput în a ne bucura sufletul, pe atât nu şi-a atins baremul de fericire pe care îl merităm fiecare dintre noi. Dar cred că adevărata fericire era aceasta a aplauzelor şi a iubirii uriaşe din partea publicului de atunci. Puţini îşi mai amintesc de perioada în care ecourile acelor săli, la finalele spectacolelor lui Toma erau de-a dreptul fascinante şi nu mai există aşa ceva. Era o iubire care se întorcea în locul frustrărilor vieţii”, ne-a menţionat directorul Teatrului „Toma Caragiu”, Lucian Sabados. „Ca director al teatrului din Ploieşti, a readus instituţia din sediul Filarmonicii, în actualul sediu. A încurajat foarte tare Secţia de  revistă. În 6 mai 1957, a creat Secţia de revistă, o iubea enorm de mult şi a jucat în câteva spectacole. A reuşit să creeze întâi o trupă, una formidabilă, şi să aducă primii mari regizori la Ploieşti. De fapt, el a adus, pentru prima oară, în prim planul mişcării teatrale, Teatrul din Ploieşti, la sfârşitul anilor '50, începutul anilor '60, că Bucureştiul a rămas efectiv siderat de câteva spectacole, surprins pentru că nu ştia că la Ploieşti se petrec asemenea evenimente. Sunt mari merite ale lui Toma şi, cel mai important merit, care nu este comensurabil pe hârtie: mulţi ani după ce nu a mai fost directorul teatrului ploieştean, era aproape nelipsit de la orice premieră a teatrului din Ploieşti”, a mai menţionat Lucian Sabados.

Au fost două alocuţiuni importante, două strigăte de alarmă lansate de către doi oameni de cultură către auditoriul sărac, respectiv numai cei 40 de ploieşteni care au considerat că împlinirea a 87 de ani de la naşterea lui Toma Caragiu merită marcată, dintre care jumătate prezenţi doar din datorie...

Din amintirea maestrului Toma Caragiu au rămas, pentru unii, nişte buchete de flori modeste, că e criză, pentru alţii o ştire, iar pentru foarte puţini, amintirea acelui actor care ştia să găsească zâmbetele, să aducă lacrimile şi să primească aplauzele.