În noaptea de 20-21 august 1968 trupele sovietice cu asistența celor bulgare, maghiare și poloneze declanșau „Operațiunea Dunărea“ invadând Cehoslovacia pentru a o readuce la „matcă“ și a întrerupe reformele începute de liderul partidului comunist cehoslovac, Alexander Dubček. Trupele cehoslovace nu au ripostat pentru că în structura de comandă erau mulți ofițeri simpatizanți ai Moscovei care au sabotat orice tentativă de reacție. Astfel, parașutiști sovietici și agenți GRU în civil au ocupat principalele puncte vitale și aeroporturile înca din seara de 20 august, la ora 11.30. În cursul nopții aproximativ 250.000 de militari ai Pactului de la Varșovia și 2000 de tancuri au intrat în Cehoslovacia. În următoarele zile țara a fost ticsită cu aproape 500.000 de militari sovietici și 7.500 de tancuri și transportoare. Proteste destul de pașnice au izbucnit în rândul praghezilor, iar sovieticii au ripostat. 137 de civili cehi și-au pierdut viața în cursul acelor evenimente dramatice și 500 au fost răniți grav.

Marea amăgeală a formelor fără fond a început la noi în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, când societatea românească încă feudală s-a iluzionat că se poate moderniza rapid, copiind diverse form(ul)e occidentale pe care să le aplice “fondului” nostru naţional, preponderent oriental, cel puţin în Muntenia şi Moldova. Iar în cazul în care acesta lipseşte, nu-i nimic, apare el, fiindcă, nu-i aşa?, forma creează fondul. Creează pe dracu!

Iulio, fa, Iulio, n-auzi tu?... ai-ncoa, să-mi spui și mie... cine-a murit, fa, la alde tac-tu? N-a murit nimeni, bre, tușă Mito, cine să moară, ce vorbă e asta? Iulia se apropiase, fiindcă dincolo de gard, baba Mita lu’ Dugeac tot insista să afle ea, neapărat, cine murise la alde Florea Bițan... păi, nu auzii eu, fa, că veni frati-tu Nelu că moare... e, aici nu înțelesei eu cine... și să-i dea Ion al tău calu’ să se ducă el după doctor la Pietroșani... Tușă Mito, mai încet, bre, că te aude tot satu’... și iar se supără Ion pe tine și să vezi că rămui cu lemnele neaduse din baltă... Bine, fa, Iulio, ce secreți mai sunteți... o să ies eu chiar acuși la poartă și aflu pe loc. Bre, uite, stai așa... nu ieși nicăieri... uite cum a fost...

Tinel și Pistruiatu cărau lubenița, vai de capul lor, unul zece metri, celălalt zece metri... și tot așa, fiindcă asta era pedeapsa lor, pe care Chiru le-a dat-o, da’ mai mult și-au luat-o ei singuri, fiindcă au insistat să cumpărăm exact dihania aia de pepene, care nu încăpea într-o găleată... Treaba voastră, le-a zis Chiru, de la piață la autobuz sunt vreo 300 de metri... și pe urmă, de la autobuz la internat, poate mai mult... cine-o să care cinșpe kile? Noi, tovarășu profesor, eu cu Tinel, pe rând, a zis Pistruiatu, iar Tinel: Corect! Păcat de el să-l lăsăm aici, e o capodoperă de pepene... problema nu e cum îl ducem, da’ cu ce-o să-l tăiem?!, cât e de mare... Mă bag și eu, a dat cu gura și George, dar gura a rămas de el, fiindcă imediat ce-a făcut trei pași cu lubenița în brațe, sprijinită de burtă, a început să țipe: Băă, îl scap... îl scaap... și-l scăpa, dacă nu îl ajuta Chiru, care continua să facă bășcălie de ei: Hai, zmeii... care te înhami, mă, Sisife, la bolovanu' ăsta?... că tocmai ne spusese povestea lui Sisif, când ne plimbam prin Ada Kaleh... Că de aici a început totul, de la vizita la Ada Kaleh, insula aia turcească din mijlocul Dunării...

Ca să fie clar din capul locului, este vorba de cuponul de pensie. Aş fi putut croşeta un echivoc drăguţ, dar nu-mi arde de glume şi mă şi grăbesc. Mă grăbesc să ajung la poștă. Poșta ”mare”! Asta era marți. Dumneavoastră de când n-aţi mai fost? De mult? Nu vă cred! După veşnica aglomeraţie, parcă am fi un oraş de farfurizi… are, n-are treabă, la 11 trecute fix o mulțime de oameni se calcă pe picioare la poștă. Năduşim la cozi de n-avem aer. Bine, acum mai e și efectul de mască. Dar tot mai miroase câte unul de înţepeneşti, deși el încă mișcă. Ce mască, frățioare? Face și ea ce poate… Aeeer! Aer condiţionat! Ce-ai, dom’ne, eşti dus?!, unde-ai mai pomenit dumneata aşa ceva? Auzi la el!, aer condiţionat la poştă, că doar aer condiţionat avea şi la mă-sa acasă…

Ştiam că suntem o naţie de tâmpiţi, dar nici chiar aşa, în asemenea proporție, adică jumate! Şi nu mă refer la câţi pică bacul, cu toate că şi melcul ăsta aleargă pe acelaşi culoar. Simt că deja vă sare muştaru’, dar lăsaţi!, că a fi tâmpit nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Nu înseamnă decât prost, idiot, imbecil, dobitoc, stupid, buimac, năuc, zăpăcit, tont, nătărău, nătâng, netot, nerod... Ce, e mai bine să fii hoţ? Ticălos?! Sau criminal!? Cum ar fi să fim o naţie de criminali, ai?, că mintea mea refuză să conceapă aşa ceva. Vedeţi, aşadar, că totul e relativ, iar a fi o naţie de tâmpiţi începe să devină, cum să zic?, dacă nu simpatic, cel puţin, suportabil.

Cu barba albă şi tenul măsliniu, purtând o cămașă în carouri veștede, cu mânecile sumese până la cot și lăsată peste nişte pantaloni ponosiți, cu o şepcuţă decolorată pe cap, şedea pe un scaun de plastic alb şi citea toată ziua, fără ochelari, trăgând absent dintr-o ţigară care părea că nu se stinge niciodată. Când şi când, sorbea zeama subțire a unei cafele la fel de lungi. Pe un şezlong căpătat pesemne de la cârciuma de trestie din apropiere, îşi aşezase cărţile. Să fi fost câteva sute... Un metru cub de cărţi vechi, cele mai multe îndeajuns de jerpelite ca să te ducă cu gândul la cititori numeroși sau la mutări dese. Câteva țoale, o pătură soioasă întinsă la soare direct pe nisip și un fel de cort înjghebat dintr-o prelată inscripționată cu reclame în culori șterse erau dovada că bătrânul tot acolo şi dormea peste noapte, lângă cărţile lui.

Când am urcat noi șapte din Azuga, bineînțeles că locurile la geam erau ocupate... așa că puteam să stau oriunde, ce mai conta?! În fond, dă-le naibii de peisaje, iar glasul roților de tren... pe mă-sa!, ce idioțenie o mai fi și asta... se-aude la fel de enervant peste tot, chiar și pe culoar, unde... să-mi bag picioarele dacă nu e mai mișto decât cu picii ăștia tâmpiți din compartiment... în special cu ochelarista năsoasă din fața mea, Doamne, ce genunchi nasoi are, ascuțiți de zici că sunt făcuți la strung, special să spargi gheață cu ei în fața casei... dar uite că tuta nu-și dă seama de asta... măcar să-i acopere cu o fustă mai lungă, dacă un trening nu i-a trecut prin cap să îmbrace, fiindcă așa se face într-o excursie... mai ales dacă ești fată corectă, pui, naibii, niște pantaloni pe tine, că mai urci pe vreo scară, pe niște ruine, în vreun copac, mai știu eu în ce... nu stai locului nicio clipă... mai e cineva în spatele tău, se mai uită, mai vede și ce nu trebuie...