„Cioca, boca/ sărăntoca!”... asta era ceea ce ne scotea cel mai mult din minți, mai mult chiar ca ”Oltenii, oltenii, țăranii și sticlenii”, vedeam roșu în fața ochilor și aruncam și mai și cu pietre în ei, peste calea ferată, spre magazia gării, unde era cazemata lor și unde se mai întâmpla să spargem vreun geam, ba chiar să mai lovim vreun trecător nevinovat, cum a fost astă toamnă, când i-am spart capu’ lu’ moș Mardare, omu’ de hamalâc de la alimentara lu’ nea Stoica, de s-a dus ăla la Miliție cu sângele șiroindu-i pe față, strigând cât îl ținea gura: M-ați omorât, m-ați omorât, criminalilor!, și după un sfert de oră s-a văzut norul de praf lăsat de GAZ pe drumul fabricii, dar noi deja eram despuiați pe malul apei, dincolo de păduricea de scaieți, bălăcindu-ne la Lido, bulboana aia mișto de-o făcea Prahova chiar în dreptul Coloniei…

Degeaba n-ai fost adus, asta e sigur, zice femeia, așezându-se lângă mine pe canapea și aprinzându-și o țigară. Aici nimeni nu e adus degeaba. Ceva ai făcut tu... Ai umblat cu străini pe la vreun hotel? Valută, ceva? Te-ai îmbătat și ai zis ceva ce nu trebuie? Femeia asta e nebună! Nu... cum să-i zic, doamnă?... tovarășă?... nu, tanti, n-am făcut nimic... eu sunt un băiat la locul meu, am note bune la școală, îmi ascult părinții... Bine, te cred, n-ai făcut nimic, dar cum e cu Dorin ăla de la Grădina zoologică, ăla cu care mergi tu pe munte, ia zi, îi mai laudă el pe legionari?! Am amuțit! De unde știe nebuna asta de Dorin?

Dacă eu scriu acum o frază, să zicem asta: ”Prostia este periculoasă, fiindcă prostul scoate ceva din context, face o observație stupidă asupra acelui ceva, elaborează ad hoc sau, cel mai adesea, preia o teză cât mai aberantă posibil, și, în cele din urmă, sclipind de suficiență de sine și doldora de certitudini false, se înverșunează agramat și se avântă nebunește în a da și a răspândi soluții dintre cele mai fanteziste, comițând deja un rău aproape ireparabil care, amplificat la scara întregii societăți și, conexat cu tot felul de alte fenomene psiho-sociale și cultural-economice, poate să declanșeze evenimente grave, cu consecințe catastrofale”… deci, dacă eu am scris deja această frază, cu siguranță se vor găsi mulți care să-mi reproșeze, în cel mai bun caz, doar ironic, dar nu exclud deloc varianta grosolană, sau direct obscenă, că: ”Bine, mă, deșteptule, ești tu deștept care te pricepi la toate și faci pe nebunu’ că dai tu lecții la toată lumea, dar cine spune că ai tu dreptate și nu prostul ăla așa cum îl jignești tu pe cel care gândește altfel decât tine”. Și, cu asta, dialogul s-a terminat, comunicarea este blocată, taberele stau față în față, ostilitățile pot să izbucnească oricând.

M-am lovit de proşti toată viaţa. Dar nu asta m-a deranjat, fiindcă proştii pot avea, unii dintre ei, cel puţin, şi calităţi care îi fac suportabili. Proştii pot fi agreabili, amabili, simpatici, harnici, de încredere sau mai ştiu eu cum. De prostie însă m-am lovit ca de un zid. Imens, cenușiu, mut, dur, impenetrabil, copleşitor… La distincţia între proşti şi prostie am ajuns destul de târziu, când am descoperit că nu există prost perfect şi, mai ales (asta a fost deziluzia adolescenţei mele) când mi-am dat seama că prostia deştepţilor este cu mult, mult mai oribilă. Agresivă. Fudulă. Devastatoare. Imbatabilă. Tot cam pe atunci am învăţat să fac şi diferenţa între proşti şi ignoranţi.

Se face că întreţinerea nu costă 680, ci doar 600. Nu, mai puţin nu se poate, dă-o naibii... Doar un fachir şi-ar imagina că ar putea să coste numai 400. Dar, la dracu!, ăştia sunt căliţi. Tu poţi să faci duş cu apă rece? Îţi imaginezi că în cutia poştală vei găsi o factură pe care la total de plată scrie doar 200, nu 350. Să vezi ce-o să-i fac lu’ pramatia aia de fii-mea, că numai ea vorbeşte atâta. Asta la mobil, fiindcă la cablu e fix 134 virgulă ceva. Nimic de negociat, nimic de imaginat! Apoi, preţ de o staţie, ultima, mai ai timp exact cât să-ţi imaginezi că nu ai datorii de 4, ci doar de 2 sute, că o rochie pentru ziua nevesti-tii nu ar costa... ci doar....

Eram leoarcă de transpirație și doborât de oboseala unei zile care începuse devreme, cu o sculare anevoioasă la 5 jumate, că trenul pleca la 7 și-un sfert și făceam mai bine de-o juma de oră până la gară la Radomirești, cu căruța lui nea Tomiță, la care stăteam cu chirie, că taică-miu acolo fusese mutat cu serviciul, la Stoicănești, apoi, amețit de forfota din gara Roșiorii de Vede, unde am schimbat trenul spre Smârdioasa, apoi alte reprize de somn de câte zece minute, care mai mult mă amețeau, și stâlpii ăia de telegraf care fugeau îndărăt cu viteză, parcă și ei, ca și mine, speriați de monstrul cu roți imese care fluiera ca nebunu’ și scotea abur pe nări, pe urmă, după ce am pierdut rata, nervii Iuliei, care era roșie ca focu’ la față și vorbea repede – repede, de nu înțelegeam cuvintele, dar îmi dădeam seama că repeta întruna același lucru care o îngrozea: Ce mă fac eu acuma? Ce mă fac eu acuma? Și mai am și copilu-ăsta cu mine… Ce mă fac eu acuma? Cu ce ajung eu acasă?..., după care ăia vreo șapte, opt kilometri făcuți în remorca unui tractor din gară de la Smârdioasa până în marginea Conțeștiului, acolo unde tractoristul gras și bătrân i-a zis mătuși-mii: Îmi pare rău, fetițo, eu până aici te-am putut aduce… și apoi mersul pe jos prin soarele amiezii de foc, pe drumul ăla plin de țărână fierbinte.

În fine, cedez (uite că se cedează şi la amabilitate, nu numai la ameninţări) şi cobor din maşină, ca să-i explic mai de aproape: Băi, tată, lasă, nu e nimic serios, ştiu că nu am scurtă pe stânga, dar nu merg noaptea, o rezolv în ţară! Non, non!, c’est très grave… se oţărăşte el la mine, agitând arătătorul, adică: Nu, nu... nu se poate!, gata - gata să-mi pună mâna în piept, ca să mă oprească să fac vreo prostie, de parcă eram cel puţin căposu’ ăla de cumnat-su, mafiotu’ din Marsilia sau vreun verişor de-al doilea, peizan din Pirinei… l’amende est très élevée! La chestia cu amenda, normal că-mi filează becul, aşa ars cum era: Cât? Adică, combien?! 75 de euro, cher monsieur, dar problema se poate rezolva rapid, chiar aici, în apropiere, am un prieten care lucrează la service, un meseriaș a-ntâia! Hait!, al naibii franţuz!, uite cum mă face din vorbe, bine, bre, m-ai convins, cum ajung la amicul matale? Simplu!, zice binefăcătorul nostru, te ţii după mine. Şi se urcă într-o Dacia Lodgy nou nouţă.

Veţi spune că am luat-o razna pe două roţi. Ba, nicidecum! Nu numai că nu am avut, nu am şi nici nu voi avea vreodată motocicletă, dar nici măcar nu m-am urcat, nu mă urc şi nu mă voi urca vreodată pe una. La drept vorbind, nici nu mă interesează motocicletele. Şi, dacă tot nu s-a înţeles, e cazul s-o spun răspicat – nu de motociclete este vorba aici, ci de cu totul şi cu totul altceva. Nici măcar de muzee, neapărat. Ci de cultură. Şi de oameni. De concepţia şi de atitudinea oamenilor faţă de cultură.

Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică: ...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!