Dragilor „compătimitori",

sunt stupefiat de încetineala sau opacitatea, ca să nu spun altfel, ale oficialităţilor?! de la Floreşti. Deşi sunt... floreştene, nu vor să înflorească deloc! Să-nflorească, în ochii noştri; să-nflorească preajma. Aşa cum e bine să-ţi orânduieşti arealul. Se pare că ei, dânşii!? sunt cam... areali. Rupţi de noi cei... rupţi în fund, vorba lui Cristoiu. Zăbovim atât pentru ridicarea unei biblioteci mistuite, pentru că avem umori şi gânduri vindicative sau, vorba lui Moromete „ţi-e capul la alte prostii, mă Cocoşilă!".

Resimt uneori (de multe ori), ca o neajungere personală, cronică şi greu remediabilă, dificultatea luării unei atitudini faţă de ceea ce se întâmplă pe-aici. Şi nu atât atitudinea ar fi problema, deşi vin din comunismul atât de nostalgizat de mulţi, când tocmai faptul că nu aveam sau luam o atitudine era îngrijorător; ci faptul că nu ştii faţă de ce să spui da-da, nu-nu – aici este chestiunea spinoasă a nopţilor mele.

Să zăbovim, dragilor, asupra lui Vişinescu. Ca să fiu rău - şi fără să vă solicit să mă îngăduiţi în „otrăvurile mele", vorba lui Sainte-Beuve - aş zăbovi cu un panegiric şi cu o lumânare asupra orizontalei sale. Dar, fără să fiu rău, nu sunt bun. Şi apoi, nu ştiu de ce mă devoalez inexpresiv în puţinătatea mea uscată. Deci: ziariştii de la Gândul, se pare, l-au descoperit pe acest individ numit mai sus într-un loc mai înstărit al Bucureștilor, şi au început o cercetare ... critică legată de... de... fiara care a fost bipedul ăsta de o cruzime inumană.

Se dedică zolidului prozatore și contondent-elaboratului publiciste Florin Toma, brav concitadin, ploieșten dat în Paște 

Vremuri anapoda. Adică, o aparenţă de normalitate. O încropitură, ceva bălmejit, aiurit şi necăjit. Un prezent care e numai o senzaţie necatifelată de bine relativ sau de rău necopt. Trai valah, cu dodii, amnezii, ignoranță și neîncredere. Dedesubt, omuleți; deasupra nu prea sus cer fără stele.Și, totuși, nu-i așa de rău să viețuiești pe aici. E greu să exiști. Se cer, dacă nu geometrii etice, nipone, oareşce prinţipuri.

Pot să încep spunând: „Vai ce m-am speriat!" Ar fi un debut prost, leşinat, subnutrit. Fără să fiu mai ingenios, ţin să vă comunic stupoarea, cu ceva frison şi cu o câtime de amuzament cu care l-am privit pe Felix în celebra deja imagine repetată pe câteva televiziuni.

Din nou suntem constrânşi să constatăm aleatoriul păgubos cu care sunt luate deciziile de numire la nivel înalt. Se continuă o cretină şi suicidară politică de ridicare în dregătorii a unor oameni dotaţi, unii chiar performanţi, dar care sunt propulsaţi spre sfere și leviere pentru care nu au aptitudini... manageriale (scuze pentru clișeu) şi nicio „didactică" de exercitat asupra oamenilor departamentului respectiv.

Mă gândeam mai deunăzi ce înseamnă „unanim". Am tot auzit în ultimele zile adjectivul acesta, uneori şi substantivul „unanimitate". Aşa face întâmplarea să se repete ceva şi să confere un fel de semnificaţie sau tâlc unor lucruri, dacă nu minore, oricum neinteresante pentru tine. Ori, se poate întâmpla să „coacă" în tine ceva (nu ca... bubă, ci ca maturaţie, ca plantă) şi să observi numai ce polarizează în jurul acelei obsesii, sau gând sau blocare pe ceva. Aşa si eu cu „unanim".

În contextul dezbaterilor pe marginea procesului de regionalizare și revizuire a Constituției, doresc să îmi exprim un punct de vedere în legătură cu modul cum sunt tratate aceste teme de o importanță majoră pentru societatea românească.