Scenarist, regizor și vedetă de șoc din toate pozițiile, atât afară cât și înăuntru, nu mai zic păpușar de vocație, căruia îi mănâncă din palme tot felul de marionete ale banului bine plasat, Sorin Ovidiu Vântu e un fel Nostradamus à la Dan Puric, adică prăpăstios ca profetul și charismatic ca cabotinu, scuzați, n-am găsit altă cacofonie.

Vreți o mostră de profeție de profeție de la un profet de profet de șmecher funcțional, luați de-aici... Sovul cică tot ceea ce se întâmplă acum în lume cu pandemia COVID 19 este ”o repetiție cu public la ceea ce urmează să se întâmple cu adevărat peste 20, 30 de ani”. Ce profetache o mai fi și ăsta care nu bunghește nici măcar că peste 20 - 30 de ani, ”repetiția” asta va fi complet inutilă, fiindcă nimeni nu va mai putea ține seama de ea?

Personajul: Cătălin Mitralieră Rădulescu, medic și deputat; sau invers

Cât mai e română… limba asta?

Personajul colectiv: noi toți, ei tonți, popor, oșteni, curteni… toată strânsura FB

Autorul: ”Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat” (Tudor Mușatescu).

Nașul: Știu din istorie că întotdeauna a fost la fel (uneori, chiar mai rău), dar acum, ca martor ocular și participant direct, pot să confirm că trăim într-o lume complet tâmpită. Vai, ce-am zis?! Asta e, mi-a scăpat, scuze, reformulez: parțial tâmpită. Parțial, dar covârșitor! Nu credeți? Dacă nu vă conving primele știri ale zilei, uitați-vă la ultimul talk-show al nopții. Nu insist, nu dau exemple, iar pe cei care se grăbesc să mă injurieze sau doar să mă înjure îi invit să găsească ei un calificativ mai potrivit pentru lumea asta minunată, oferta sinonimică la ”tâmpit” fiind bogată și variată: idiot, stupid, îndobitocit, prostit, amețit, nerod, buimac, năuc, zăpăcit, țicnit, capiu, uluit, hăbăuc, tehui.

I. Când și când, cețurile trecutului se mai limpezesc și atunci văd cum îndepărtata mea copilărie îmi face cu mâna, zâmbind: Vino-ncoace! Nu ți-e dor să mai muști o dată din fericirea de a nu ști ce te așteaptă? Nici nu apuc măcar să schițez vreun gest: O, ce-aș mai veni… că deja fermoarul cețurilor se închide la loc și mi-e atât de teamă, atât de teamă să nu mă pierd pe drumul de întoarcere.

Oricum, după mirabila apariție, rămân așa… cu un dor năpraznic, dar și cu o mult mai puternică stare de mulțumire că uite, încă mai există ceva care poate să mă uimească, să mă uluiască, să mă minuneze… și eu încă mă pot juca în voie împletindu-mi pe degete iarba timpului. Acolo, în Azuga primei mele copilării, când, în zilele înecate în zăpadă tata mă ducea la școală cu sania, numai de ierni grele nu duceam lipsă. Și, totuși, de fiecare dată când blânda, frumoasa și distinsa noastă doamnă învățătoare Ionescu, pe care o iubeam fără să știu ce e aia iubire, ne anunța cu glasul ei abia șoptit:

Copii, ninge!... toată clasa, buluc la fereastră. Și, privind hipnotizat la fulgii mari și leneși care abia dacă se hotărau să atingă pământul… uimire mai mare nu am mai trăit vreodată, mai mare și mai curată, mai curată și mai plină de promisiunea unor bucurii mari și curate. Și mai era și căldura trupurilor noastre de copii înghesuiți unul în altul, și răsuflările noastre dulci și amestecate, și glasul atât de îmbietor al doamnei noastre: Gata, copii, gata!, treceți în bănci… la pauză ieșim să ne jucăm în zăpadă.

Și acea spontană erupție de candoare, mulțumire și fericire, impetuoasă ca o aripă de înger care-și ia zborul din icoane direct spre Dumnezeu, îngreunat de rugăciunile noastre, oh, acel: Eeee!... care ar fi trebuit să ne țină toată viața, dar de fiecare dată se stingea după primul ecou…

M. Ghiță Mateucă

Conform notei nr. 148/RLB / 16.06.2020 pe care Ministerul Educației și Cercetării a trimis-o în teritoriu, rezultatele de la Evaluarea Națională  se vor  afișa ”anonimizat”, elevii identificându-se în listă nu după nume și prenume, ci după un cod individual, pe care fiecare ar fi trebuit să-l primească ieri, după proba de matematică. Și asta, pentru a fi respectate prevederile elaborate de  Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP). 

În 1977, Ceaușescu ne-a obligat prin lege să zicem ”tovarăș” și ”tovarășă”, în loc de ”domn”, ”doamnă” și chiar ”domnișoară”. Ce era să facem? Ne tovărășeam ca niște domni peste tot, în fabrici și uzine, în ședințe, la școală, la primărie... Da, dar la coadă sau în tren, continuam să ne domnim tovărășește, în virtutea inerției, iar la scara blocului și la coafor, bârfa nu mergea cu ideea de tovarăș, însă cocoanele puteau fi scărmănate să le meargă fulgii… fir-ar ea de nenorocită, că se ține mare doamnă…

II. Moș Grigore Peta căzuse la pat imediat după Sfântul Andrei, dar de la Crăciun nu se mai sculase din așternuturi. Fii-su ăl mare, Fănică, ținea minte ziua asta, fiindcă se dusese la el ca să-l cheme la masă, și n-a fost chip să-l ridice din țoale. Mă, povestea el când și când, oricui venea să vadă ce mai face moș Grigore și mult după aia, câtă vreme mai întreba te miri cine cât a zăcut, dacă s-a chinuit, cum a murit… trecuse de 12 și ăsta bătrânu’ stătea tot culcat. Hai, mă, tată, vino, mă, la masă, hai, că e Crăciunu’.

Știu că e o glumă veche, un banc, ceva de hai să ne râdem, care și-a cam trăit traiul, și-a mâncat mălaiul feisbucului, care și el s-a contaminat de mitologia românească a minunățiilor care țin trei zile, niciun minut în plus. Și… bine face, bine găsește, fiindcă dacă, în intervalul ăsta de bătut șaua, iapa tot nu pricepe, e păcat să strici orzul pe gâște și nu mai are niciun rost să bați apa-n piuă, că nu tot ce zboară se mănâncă și nici… bici nu poți face din orice.