Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică: ...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!

Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

Când mă vedeau coborând din rată și chinuindu-mă cu valizoiu’ ăla de carton gălbui - bej deschis întărit cu șipci maron și colțuri de alamă, de fiecare dată plin de cărți, nebunii ăia de frați Bișa – Bișoii, cum le ziceam noi: Vali, Gabi și Mariusică începeau să zbiere ca apucații, de se auzea peste trei linii: Băăă, ieșiți, bă, în Lunca Fântânii, că veni ăsta al lu’ moș Florea Bițan, deșteptu’ ăsta care face pe prostu’ ca să semene cu noi, băăă… A venit Bibliotecă!

Ba chiar dimpotrivă, se trăieşte foarte bine! Pe principiul “dacă nu curge, pică”, şpaga mică face vila mare, maşina scumpă şi obrazul gros Dar cu șpăguță se ține chiar și obrazul subţire. Ba chiar mai sigur decât cu vreun şpăgoi tip bombă cu ceas, să dormi iepureşte în fiecare noapte, năduşind sub plapuma coşmarului că-ţi bat mascaţii la uşă taman când ţi-e agoniseala mai dulce.

O celebră butadă sună aşa: „Cuvintele i-au fost date omului ca să-şi ascundă gândurile”. Corect! Dar parcă numai cuvintele? Zâmbetul ce-are? Cât rău nu poţi face cu zâmbetul pe buze?! Dar ochii? Nu numai că poţi minţi pe cineva privindu-l în ochi, că aici intervin cuvintele care uneori te pot trăda, dar poţi să ucizi fără să clipeşti. Fie doar şi vise. În fine, nu anatomia duplicităţii mă interesează aici, deşi ar fi de scris un întreg tratat despre asta, despre cum pielea de pe tine poate să fie de drac, cum e să muşti mâna care te-a hrănit sau să fii numai ochi şi urechi, ca să pârăşti mai mult, trup şi suflet, ca să trădezi mai bine etc.

Circulă pe net și face... furouri pe feisbuc un articol publicat într-o revistă de care, spre mândria mea, până acum, nu am auzit, semnat de o duduie blondă (la propriu, jur!, i-am văzut poza), de care, până acum... idem. Nu m-aș fi ostenit și nici nu v-aș fi chinuit cu prostia asta, dacă nu m-ar fi înduioșat până la indignare (DEX: ”revoltă sufletească amestecată cu amărăciune, mânie și dispreț, provocată de o faptă nedemnă, nedreaptă sau rușinoasă”)... candoarea celor împodobesc cu inimioare și distribuie cu floricele, într-o veselie suspectă, fel de fel de mizerii, fiindcă atâta pot, atâta fac... sau chiar sunt năimiți să bage bățul prin gard, producând minciuni și practicând dezinformarea și manipularea. Iar așa ceva nu mai este nici de înțeles și nici de tolerat.

Vineri după-amiază, ora 5, o zi superbă de vară și o oră numai bună de făcut orice altceva, o baie la ștrand, o plimbare cu bicicleta, o bere cu prietenii, un pui de somn… Orice altceva, în afară de plicticoasa asta de festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale de interes judeţean. Dar obligațiile de serviciu sunt obligații de serviciu chiar și în fundul gol… În fundul gol al sălii, acolo unde de obicei mă instalez la ocazii de-astea, nu știu de ce… probabil că așa mi se pare mai suportabil calvarul a două ore de vorbit discuții. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, aproape jumătate din locuri. Foarte mulți elevi de liceu aduşi cu clasa de niște profesori evident mai apatici decât ei, mimând totuși că sunt vii numai prin faptul că butonează cu oarecare interes la telefoane, niște studenți, parcă mereu aceeași, momiți cu două, trei puncte în plus la examen de același conferențiar veșnic abonat la astfel de bufonade pe care nu știu exact ce motive poate avea să le ia în serios. Restu’, adică maxim 30 de persoane, reprezintă “cultura” locală, intelighenția, cum ar veni, hailaiful, mă rog… câţiva directori de instituţii, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei-patru primari, câțiva ziariști.

Eram plecat de câteva zile cu treburi, când, seara, la hotel, am primit un telefon de acasă: Mama... Știam povestea, dar se pare că de data asta era mult mai grav. De la gară, am venit direct la spital, evident, în afara orelor de vizitare. I-am explicat portăriței ce și cum și m-a înțeles imediat, citind dintr-o ochire codul bancnotei. Am urcat rapid la Cardiologie, mi-ar fi plăcut să fiu nălucă, fiindcă numai de vreo ceartă cu cine știe ce asistentă înțepată nu aveam chef. Și atunci l-am văzut! Era întins cu fața în sus pe o targă și avea ochii deschiși. Nebărbierit, cu pielea ca un năvod ud, încrețită groaznic în colțul pleoapelor, obrajii supți, mâinile mari și muncite, cu unghiile netăiate și murdare, buza de sus i se mișca necontrolat, iar mărul lui Adam, imens și stacojiu, urca și cobora întruna, ca și când omul înghițea în sec neobișnuit de rapid.